Numărul curent: 50

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
O carte despre anii 1955-1960 de Z. Ornea


Dl Pavel Ţugui a fost şeful Secţiei Ştiinţă şi Cultură al C.C. al P.M.R. din 1955 pînă în 1960. Cu unele ştiute excepţii (1958), aceasta a fost o perioadă a unei relative liberalizări, care a spart, pentru cîţiva ani număraţi, regimul încorsetatei dictaturi din acest domeniu. Dl Pavel Ţugui pretinde în două cărţi (aceasta pe care o comentez acum e a doua) că lui i se datorează această parţială deschidere a ferestrelor spre adevărurile ştiinţei. Ceea ce e fals. D-sa a fost numai beneficiarul acestei perioade de liberalizare, avînd, negreşit, meritul de a nu i se fi opus (dar putea, cînd acestea erau directivele?), ci a fi mers în întîmpinarea ei, stimulînd-o şi încurajînd-o. Şi cum dl Pavel Ţugui a avut buna iniţiativă de a pleca de la locul său de muncă, în 1960 cînd a fost concediat, cu întreaga arhivă (fireşte, în copii dactilografiate) istorisirea sa cîştigă în veridicitate. Ceea ce e foarte important. Precedenta sa carte (pe care am comentat-o în revista noastră) se ocupa de recuperarea lui Arghezi, Blaga, Călinescu, primii doi fiind astfel (mai ales Arghezi) reintegraţi în lumea literară. Să observ, în paranteză, feţele dialectice ale acestei recuperări considerată atunci ca un lucru foarte important (dl Pavel Ţugui, cu ironie involuntară, îl numeşte de-a dreptul "un triumf"), iar astăzi sînt considerate probe concludente ale colaboraţionismului cu diavolul. În noua d-sale carte, considerată a fi memorialistică, dl Pavel Ţugui relatează seismele petrecute în sferele istoriografiei şi ale lingvisticii, cu accent preponderent pe cea dintîi.
Era, atunci, o perioadă ciudată prin întunericul absolut. Mihai Roller, fără îndoială duhul rău al istoriografiei româneşti a epocii, domnea peste tot, controlînd atent şi conservator ansamblul, dînd tuturor dispoziţii a căror îndeplinire o urmărea cu străşnicie. Cînd Gh. Gheorghiu-Dej a decis relativa liberalizare în sfera umanioarelor, Mihai Roller deţinea înalte demnităţi politice şi ştiinţifice (adjunct de şef de secţie la Secţia de Propagandă a P.M.R., membru în prezidiul Academiei, directorul Institutului de Istorie a partidului, controlînd şi Institutul de Istorie care mult mai tîrziu va căpăta numele lui N. Iorga. De pe aceste poziţii ce păreau inexpugnabile stăpînea totul, nimic important nepetrecîndu-se fără avizul lui. Manualul de istorie unică, din 1948 şi 1952, valabil în licee şi facultăţi, purtau semnătura lui sinistră, după precizarea de circumstanţă "elaborat de un colectiv coordonat de...". Institutul de Istorie, unde funcţionau, din milă, în calitate de colaboratori externi, remarcabili istorici, a elaborat şi publicat cîteva importante volume de documente (mai ales cele privind răscoala ţăranilor din 1907). Pe toate le-a semnat abuzivul M. Roller şi pentru unele a primit chiar premiul de stat. Dar, treptat, Gheorghiu-Dej îi repune în drepturi pe Const. Daicoviciu, Andrei Oţetea, Emil Condurachi, Oţetea izbutind să devină chiar director al Institutului de Istorie şi, implicit, redactor şef al revistei de istorie Studii. Toţi trei istoricii devin repede academicieni, răpindu-i lui Roller monopolul în domeniul istoriografiei. Iar Andrei Oţetea, savant autentic, îşi asociază destul de repede un grup de tineri istorici în frunte cu conferenţiarul Barbu Cîmpina, Gh. Haupt, Matei Ionescu şi încă alţii. Şi aceştia, coordonaţi de Oţetea, contribuie la subminarea atotputerniciei lui Roller care, furios, îşi vede poziţiile pierdute. S-a ajuns pînă şi la dezvăluirea abuzurilor sale "ştiinţifice", demonstrîndu-se curajos că lucrează cu negri pe care îi exploatează neremunerîndu-i pentru munca depusă şi însuşindu-şi, cu japca, merite şi premii care, de fapt, nu sînt rodul ostenelilor sale. Poziţia sa e, acum, mult şubrezită în concurenţă cu istoria veritabilă şi se luptă disperat să revină la putere, trimiţînd note de informare şefului său Leonte Răutu. Dar acesta din urmă, hîrşit în munca de partid în domeniul propagandei, nu mai putea face mai mult decît să temporizeze unele iniţiative, ştiind bine că Gheorghiu-Dej încerca o liberalizare a domeniului. De altfel, cîţiva ani mai tîrziu, în iunie 1958, Roller se sinucide, mirare, într-o perioadă cînd interesele lui Gheorghiu-Dej determinaseră un recul la liberalizarea din 1955-1958. Dar, pînă la acea mişcare de macaz şi sinuciderea lui Roller, istoricii adevăraţi, sprijiniţi de forurile de partid, hotărăsc elaborarea unui tratat de istoria României în mai multe volume (fiecare cu cîte un responsabil şi un colectiv de redacţie) care demonstrează, implicit şi explicit, sfîrşitul aberaţiilor din manualul unic al lui Roller. De altfel, se decide ca manualul de istorie pentru licee să fie elaborat de Ministerul Învăţămîntului, unde ministru era omul de bine acad. Ilie Murgulescu. Iar, cum spuneam, Academia capătă misiunea de a elabora amintitul tratat de istoria ţării. Dl Pavel Ţugui crede că a contribuit, atunci, la instalarea unui climat al "libertăţii opiniilor". Să fim serioşi. Au apărut polemici şi înfruntări de idei. Dar, toate, atent dirijate de departamentele respective de la C.C. al P.M.R. Pînă la "libertatea opiniilor" a mai curs multă apă pe Dîmboviţa. Şi, să nu se uite, prima înfruntare dintre adevăraţii istorici şi echipa lui Roller a fost cîştigată, în decembrie 1956, de cea de a doua, prin apariţia unui articol dur în Lupta de clasă semnat de un I. Goliat, care aducea aspre reproşuri revistei Studii.
În esenţă cîteva idei şi principii constituiau obiectul acestor confruntări, care au fost, atunci, de o acuitate extraordinară. În primul rînd era definirea caracterului participării României la primul război mondial. Roller şi ai lui (avea destui adepţi mai mari şi mai mici) susţineau că întrucît ambele tabere din conflagraţie (Antanta şi Puterile Centrale) duceau un război imperialist (de mare putere era teza lui Lenin în această privinţă), şi România, de îndată ce s-a alăturat Antantei, urmărea ţeluri imperialiste. Nu conta marele deziderat naţional al creării României Mari (pentru care Ion I.C.Brătianu căpătase asigurări, prin tratatul politic din august 1916, că vom căpăta Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul şi Bucovina) care a şi fost înfăptuit. Acest înalt deziderat naţional al creării României Mari era taxat drept "naţionalist" şi "şovin", participarea României în război fiind considerată, cum spuneam, ca avînd un caracter nezmintit imperialist. Aceasta era, de fapt, o mai veche teză a Cominternului controlat de sovietici, afirmată în documentele congreselor P.C.R., cu deosebire cel de al V-lea din 1931. Şi rolleriştii o tot ţineau creanga aşa, calificîndu-i pe cei care îndrăzneau să susţină contrariul o periculoasă erezie ducînd spre "naţionalism şovin". În litigiu era, desigur, în fapt, revenirea în martie 1918 a Basarabiei la patria mamă, act nerecunoscut de statul sovietic, care continua să o revendice ca fiind a sa (prin rapturile teritoriale din 1812 şi 1877), nerecunoscînd tratatele de pace de la Versailles şi Trianon. Ca o consecinţă a acestor aberante decizii ale Cominternului interbelic şi a faptului că din iunie 1940, ca urmare, de fapt, a pactului Ribbentrop-Molotov, Basarabia (inclusiv Bucovina de nord) era, după Tratatul de pace de la Paris din 1947 din nou răpită de Uniunea Sovietică, întreg procesul participării României la primul război mondial era prezentat desfigurat antinaţional. Astfel încît nu trebuie diminuate din importanţă aceste dezbateri începute, de lumea istoricilor, de prin 1955. Cu eforturi, care nu au fost cruţate şi de reculuri, punctul de vedere ştiinţific (care era şi naţional) a cîştigat treptat teren. Iar în tematica la volumul respectiv din tratatul de istorie a României acest punct de vedere ştiinţific a triumfat, punîndu-se accent, cum se cuvenea, pe însemnătatea istorică a făuririi României Mari. Altă chestiune în dezbatere, deşi departe de însemnătatea celei dintîi, a fost aceea a caracterului răscoalei lui Tudor Vladimirescu. Chestiunea prezenta, în epocă, de fapt, un interes mai mult conjunctural. Andrei Oţetea, acum academician, director al Institutului de Istorie şi redactor şef al revistei Studii publicase, în 1945, lucrarea de peste 400 de pagini, Tudor Vladimirescu şi mişcarea eteristă în ţările române în 1821-1822. Or, în această carte, Andrei Oţetea susţinea că, în fapt, Tudor n-a urmărit decît scopuri personale, cu deosebire de a ajunge domn în Ţara Românească. Acest punct de vedere, nelipsit de adevăr, devenise, acum, obiect de atac pentru Roller şi ai lui, argumentul fiind că autorul cărţii din 1945 nega rolul social, foarte important, al răscoalei condusă de Vladimirescu. S-a găsit un istoric improvizat, efectiv hilar, S. Ştirbu, care, de prin 1954, tot publica studii care, în 1956, au căpătat forma unei cărţi, efectiv ridicole, Răscoala din 1821 şi legăturile ei cu evenimentele internaţionale. Eram tînăr absolvent de facultate şi am citit, la Biblioteca Academiei, acest tom (avea aproape 500 de pagini) efectiv ridicol (atunci am citit şi cartea, din 1945, a lui Andrei Oţetea) şi mă distram cu delicii. Teza principală a acestui S. Ştirbu era să demonstreze cum răscoala lui Tudor Vladimirescu, care a avut loc în 1821, a fost influenţată de mişcarea decembristă rusă care a avut loc, totuşi, în 1829. Era pusă în slujba acestei aberaţii o întreagă încrengătură de relaţii şi argumente. Îmi mai aduc şi azi aminte (pentru că m-a frapat) despre rolul unui negustor sîrb Nenadovici care avea afaceri cu Pestel (aflat în Basarabia) şi cu Iordache Olimpiotul şi, pe aceste canale obscure, se ajunge la Vladimirescu, influenţîndu-l ideologic. Cam pe atunci, tineri colegi de la Institutul de Istorie mi-au povestit cum acest autor hilar (altfel, mare sculă în instituţie) fusese înşelat de unii cercetători, livrîndu-i false documente, scrise atunci, îngălbenite, pentru a căpăta patina vremii, la flacăra unei lumînări. Şi acest pseudoistoric cu mari pretenţii de autoritate ştiinţifică lua aceste "documente" drept autentice şi le-a folosit pentru ilarianta sa carte. A fost nevoie de aprobări ca, în 1956, să se publice o recenzie critică, în Studii, despre un studiu din 1954 al acestui S. Ştirbu. De abia în 1957 a apărut recenzia lui Andrei Oţetea la cartea lui S. Ştirbu, în care se spunea: "În concluzie, cartea lui S. Ştirbu nu e decît opera haotică a unui diletant lipsit de pregătire ştiinţifică, de cultură generală şi de probitate intelectuală. O asemenea lucrare nu poate decît să creeze confuzie şi să sugereze o idee falsă despre ştiinţa românească". Cazul nu s-a stins. În următorul număr al revistei Studii acel "lezat" S. Ştirbu îi răspundea lui Oţetea ("Recenzia unei pretinse recenzii"). Roller şi Ştirbu au intervenit şi s-au mai publicat două cronici, fireşte, în Studii pro şi contra cărţii acelui imemorabil Ştirbu. Andrei Oţetea a cîştigat bătălia cu impostorul. Dar nu-i mai puţin adevărat că, în 1971, Andrei Oţetea publică a doua ediţie a cărţii sale din 1945, integral revizuită, cu titlul Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821, voluminoasă (aproape 600 de pagini).

Dl Pavel Ţugui aminteşte de stăruinţa lui (dar era posibilă, atunci, stăruinţe fără aprobare de sus?) pentru reabilitarea lui Iorga, Xenopol, Pârvan şi despre faptul că din 1955, s-a putut vorbi de teritoriile basarabene şi bucovinene. Dar după plenara C.C. al P.M.R. din iunie 1958 liberalismul se cam încheie pînă tocmai spre 1963-1964. Iar dl Pavel Ţugui a girat funcţiunea ocupată şi în 1958-1960. Interesante sînt, desigur, şi demersurile în domeniul lingvisticii, unde au apărut Dicţionarul limbii literare române contemporane şi s-a reluat munca la dicţionarul tezaur (nici azi încheiată) şi apariţia, în 1958, a volumul al II-lea al Limbii Române de Sextil Puşcariu în tiraj redus şi dirijat numai pentru biblioteci.
Cartea d-lui Pavel Ţugui se citeşte cu folos, deschizîndu-ne o lucarnă pentru a contempla o epocă în general funestă.
Pavel Ţugui, Istoria şi limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej. Memoriile unui fost şef de secţie a C.C. al P.M.R. Editura Ion Cristoiu, 1999.