Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
O carte, două premii: SUPERMONDELLO şi STREGA - 2009 de Geo Vasile


Tiziano Scarpa (n. Veneţia, 1963) este romancier, dramaturg şi poet. A publicat o seamă de romane şi volume de povestiri la mari Edituri, tip Einaudi, Feltrinelli, Rizzoli, Mondadori: Occhi sulla graticola, 1996, Venezia č un pesce, 2000, Cos'č questo fracasso, 2000, Cosa voglio da te, 2003, Kamikaze d'Occidente, 2003, Corpo, 2004, L'inseguitore, 2008, Stabat mater, 2008 (Torino, Einaudi, 144 p.); acest din urmă roman a primit în iunie-iulie 2009 două premii de mare rezonanţă naţională şi internaţională: Supermondello şi Strega. Tiziano Scarpa este deasemeni autorul unor remarcabile radiodrame şi texte de teatru. Recent i-a fost tipărită o antologie de poezii: Discorso di una guida turistica davanti al tramonto. Volumul la care ne vom referi reuşeste să fie pe valul celor mai citite cărţi acum în Europa: biografiile romanţate ( document plus ficţiune) ale unor personaje celebre tip Marilyn Monroe, Maria Callas, marchizul de Sade, Petrarca etc. În cazul de faţă este vorba de Antonio Lucio Vivaldi (Venezia 1678 - Viena 1741), zis şi Preotul Roşu din pricina părului arămiu, autor al celebrelor concerte cunoscute sub numele de "cele patru anotimpuri", dar şi al unor lucrări de muzică sacră între care şi un Stabat Mater, de unde şi titlul cărţii.

Aşadar, Stabat Mater e un roman de inspiraţie istorică, localizat în Veneţia începutului de veac XVIII. Protagonista este o elevă a lui Vivaldi, întrupare a singurătăţii, melancoliei, a non-comunicării, a unui zbucium sufletesc fără alinare; visele ei sunt delirante coşmaruri ale morţii în otrava neagră a mării şi a beznei. Moartea poate fi în chip alegoric chiar colega ei Maddalena din patul de deasupra, devenită deja o confidentă a Ceciliei, blândă, înţelegătoare şi totuşi fioroasă printr-un efect horror şi totodată umanizant voit de autor : seamănă prin şerpii negri încolăciţi în păr cu Meduza lui Caravaggio.

Cecilia, copil abandonat, cântă la vioară în orchestra orfelinatului Pietŕ (devenit în veacul XX spital şi maternitate, unde a văzut lumina zilei autorul). Adolescenta Cecilia (nume ales deloc întâmplător, ştiindu-se că sfânta Cecilia este venerată şi ca patroană a muzicii) întrupează o anonimă fiinţă invizibilă în spatele grilajelor de metal cu care erau dotate cele două balcoane suspendate din biserica alăturată orfelinatului, menite să le ascundă de ochii enoriaşilor pe fetele-muziciene. Noaptea însă Cecilia scrie scrisori mamei pe care nu o cunoscuse. Cartea este un epistolar-jurnal , un monolog al unui eu narativ de o acută sensibilitate. Falia identitară, cum ar spune Le Clézio, pe care Cecilia o simte cu atât mai dureros în condiţia ei de orfană, adăugându-se recluziunii şi rigorilor monastice de convieţuire, generează acea spaimă de moarte şi totodată puterea de a o sfida, alienare cu derapaje autiste, dar şi o insomniacă nevoie de identificare, de regăsire de sine, de autosuficienţă. Crescută de mică în spiritul muzicii, violonistă talentată, eroina noastră îşi dă seama cu paradoxală resemnare că "Noi suntem îngropate de vii într-un delicat sicriu de muzică". Muzica, amică şi inamică a Ceciliei, este mijloc de exprimare şi totodată închisoare înlăuntrul şi în spatele căreia se ascunde.

Prin jurnalul ei nocturn Cecilia îşi dă întâlnire atât cu mama ei, cât şi cu propria nimicnicie ("appuntamento notturno con la mia nullitŕ). Ambele obiective, reconstituite în cele mai mici detalii, sunt urmărite cu acribie detectivistă. Scrisul devine pentru Cecilia o obsesie eliberatoare dar şi răzbunătoare, căutarea mamei necunoscute devenind treptat un pretext, un exerciţiu mental, raţional de demonstraţie a unei inexistenţe. Eroina noastră este o hipersenzitivă, o campioană a coşmarului cu ochii deschişi, şi totodată, în ciuda lipsei de experienţă şi a naivităţii fireşti, o conştiinţă analitică necruţătoare introspectivă, retrospectivă şi prospectivă. În Cecilia obsesia naşterii decăzute în visele ei la un act de defecaţie precum şi înfiorătoarea reprezentare a pruncilor avortaţi şi înecaţi ca nişte pui de pisică în canalele lagunei, coexistă cu întâmplările şi personajele vieţii diurne: colegele, călugăriţele, plimbările în barcă, cei doi maeştri compozitori şi profesori, don Giulio şi don Antonio Vivaldi.

Tiziano Scarpa explorează în Cecilia puterea ei de a genera un vortex de imagini simbolice, ordinea senzorială şi cea inteligibilă sunt aduse în unitate, silogismul tradiţional susceptibil de a deveni o gândire în cerc cedează locul raţionamentului prin imagini. Colajul, vortexul, "corelativul obiectiv" în poezie sau fluxul conştiinţei în proză sunt elementele unor limbaje estetice inspirate de psihologia tip Wilhelm Wundt-Alfred Binet. În ciuda propriei voinţe de a sta în umbră, de a se subordona normelor stricte ale Orfelinatului, Cecilia reuşeşte să se impună cititorului ca o personalitate accentuată nu doar în sensul talentului deosebit de violonistă şi muziciană, recunoscut de însuşi Vivaldi, ci şi al caracterului din care derivă un adevărat Weltanschauung, o adevărată concepţie despre viaţă şi lume. Memorabilă este pledoaria ei de feministă avant la lettre. De multe ori, prin judecăţile de valoare de-a dreptul paradoxale - despre limbaj, scris, imaginaţie, despre relaţia dintre muzică şi cuvinte, dintre interpret şi compoziţie, dintre muzică şi natură (preferinţa barocă pentru mimesis şi artificiu), dintre artă şi rutină, dintre instrumente şi voci, dintre cuvinte şi gândire - suntem tentaţi să credem că în spatele măştii Ceciliei se ascunde chiar Tiziano Scarpa. Iată ceea ce îndeobşte numim o artă poetică: "Aş vrea să reuşesc să scriu cu aceeaşi consonanţă perfectă care există între o notă scrisă şi o notă cântată".

O altă confidentă a Ceciliei este, aşa cum era şi firesc, Maica Domnului, mai precis icoana pictată în altarul Bisericii Orfelinatului. Acesteia îi închină muzica tăcută a propriului suflet, zbuciumul preluat de cuget şi transfigurat în melos. Chiar şi scrisorile din jurnal către mama sa, recitite se pretează a fi transferate în recitative pentru clavicimbal, elaborate în arii şi mottete. Să fi fost aceasta ambiţia scripturală a lui Tiziano Scarpa, cea de a ne oferi o carte-partitură de versete, paragrafe încrustate de metafore evocatoare, expresive?

Decisivă pentru evoluţia personajului Cecilia este venirea la Pietŕ a maestrului compozitor Vivaldi. Ea este o muziciană deja formată de vreme ce simte noutatea compoziţiilor noului profesor, ca de pildă acel parfum de femeie sau chiar, păstrând proporţiile, alchimia preparării miresmelor profesată de protagonistul ucigaş-sinucigaş din Parfumul de Suskind: "Don Antonio a scris un concert unde se simte spumegând firea noastră de femeie, prezentată în trei faze, mai întâi veselia, apoi jindul, şi din nou euforia. Acest bărbat extrage din trupurile noastre sunete feminine, oferă urechilor împăroşate ale bătrânilor masculi versiunea sonoră a femeilor, tălmăcirea noastră în sunete, aşa cum şi-o doresc s-o audă masculii".

Chiar dacă violonista trăieşte datorită compoziţiilor lui don Antonio emoţii şi situaţii nicicând încercate, maturizându-se şi emancipându-se din condiţia de servitute în care trăise până atunci, ea nu ezită să polemizeze cu maestrul care, la rândul său, nu ratează ocazia de a-şi formula un credo artistic memorabil: "trebuie să ne folosim de propria sofisticare pentru a extrage din ea în chip ingenios simplitatea". Tiziano Scarpa ne oferă fotografia neretuşată a compozitorului veneţian, evitând hagiografia, dar şi melodrama tip telenovelă atât de ispititoare în cazul orfanei Cecilia. Aşa se face că anxioasa protagonistă a cărţii sfârşeşte prin a refuza târgul propus de însuşi maestrul Vivaldi: celebritatea ei ca violonistă şi interpretă în schimbul rămânerii permanente în "echipă", refuzând orice eventuală cerere în căsătorie din partea unor fii de bogătani sau văduvi răscopţi, după vechiul obicei al Orfelinatului. Cecilia alege a treia cale: cea de a părăsi stabilimentul deghizată în bărbat: se îmbarcă pe o navă mergând să-şi întâmpine destinul, să-şi ia soarta în propriile mâini. Aceasta nu înainte de a susţine de una singură un concert de adio, un recviem la căpătâiul vieţii de până atunci la Pietŕ, împresurată de fantasmele morţii, singurătăţii, beznei, celebrând de fapt viaţa, lumina, libertatea spre care va avea tăria să facă pasul decisiv.

Tiziano Scarpa intră în rolul personajului Ceciliei, aşa cum Flaubert făcuse în cazul doamnei Bovary, călău­zind-o spre destinul ştiut. Aşa că Scarpa poate spune liniştit, ştiind pe de rost sufletul propriului personaj: Cecilia sunt eu. În plus a reuşit să-şi aducă firescul omagiu compozitorului şi concitadinului său, în ciuda numeroaselor anacronisme pe care le recunoaşte în capitolul Notă. Ficţiunea şi-a cerut drepturile ei, ceea ce îl determină pe autor să ceară indulgenţa istoricilor şi biografilor lui Vivaldi, îmbunându-i printr-o succintă şi selectivă biblio­gra­fie şi discografie.