Am amânat, câteva luni bune, să scriu despre Dincolo de literatură (o recentă antologie comentată din critica lui Lucian Raicu). Citisem cartea încă de la apariţie, revenisem la ea în mai multe rânduri, decupasem pasaje de vreme rea. Cu toate acestea, găseam în continuare dificil să scriu despre analizele, natural masive, ale lui Raicu. Luat pe nepregătite, nici nu cred c-aş fi putut spune despre ce e un astfel de op. Despre autorul ei? Numai în parte, prin circumstanţierile operate de Carmen Muşat. Despre literatură ? Sigur că da, cu ce altceva se ocupă, la urma urmelor, critica literară? Despre mai-mult-ca-literatură? Formula, lansată fericit de Mircea Martin, e atât de exactă încât îşi inhibă eventualele nuanţări.

Problema vine din tipul de critică literară pe care, inventând-o, Raicu o adoptă. Unul fără izbucniri de panică, fără presiunea termenului limită, fără graba verdictului. Practic, nu există metronom pe masa lui de lucru. Paginile, parcurse fiecare după gradul ei de interes, sunt îndeajuns pentru a norma intervalele trăirii, ale mărturisirii şi, mai ales, ale interpretării. Pur şi simplu, Raicu citeşte scriind. Ceea ce reprezintă pentru alţii sublinierile, notiţele abreviate, acoladele, trimiterile, conspectele e pentru el direct comentariul aplicat. (Medierea, ca act existenţial, nu admite mediatori. De aici şi sensibila diferenţă de viteză care-l izolează de restul elitei critice a generaţiei sale şi în genere de restul elitei critice româneşti.)

Nu degeaba un episod concludent (şi adeseori adus în discuţie) din tinereţea lui Raicu se referă la nopţile în care le citea cu voce tare colegilor de la Şcoala de Literatură, sute de pagini din Gogol. (Radu Cosaşu îşi aminteşte şi azi acele momente ca pe nişte etaloane de înţelegere analitică.) Deprinderea se va păstra şi mai apoi, aşa încât, în cărţile sale, Raicu nu va vorbi, nu va sintetiza, nu va explica. În schimb, oralitatea, la el, îşi va căuta totdeauna temeiuri pentru a putea oficia.

De aici valoarea cumva confesivă a unui paragraf atât de dispus să disocieze: "Critica orală, necesară unei culturi, nu este adevărata critică şi are prea puţin comun cu ea, deşi - acesta e adevărul - i se declară superioară, o judecă într-un spirit condescendent, îi vânează erorile şi râde de ele. Ideea (exagerată) a noii critici (a unui Jean Ricardou, de pildă) on écrit pour apprendre ŕ lire, nu e deloc absurdă. A învăţa să citeşti - în felul cum citeşte nu oricine, şi nu orice spirit critic, ci un critic - nu mi se pare cu putinţă dacă n-ai încercat tu însuţi articulaţiile unei fraze, dacă nu ştii (cu preţul propriei fiinţe) cum ia naştere un text literar. A doua observaţie: o Ťpărereť critică nu se cristalizează cu adevărat dacă nu produce, dacă nu devine ea însăşi un text. Sunt întrebat ce părere am despre o carte. Trebuie să o scriu, această părere, pentru a mi-o clarifica mie însumi. Cred despre o carte că este Ťbunăť, dar după ce citesc textul scris de mine, articolul despre acea carte, sunt obligat să constat că, de fapt, nu mi-a plăcut. Atât de mare e deosebirea !" (pag. 148)

Se află aici, în profesiunea aceasta de credinţă, un test în plus pentru structura internă a volumului Dincolo de literatură. Căci prin proiect şi prin evoluţie, Raicu se dovedeşte şi greu de antologat, şi greu de comentat. Coerenţa cărţilor lui aminteşte de aceea a marii proze realiste. (Admiraţia criticului pentru Tolstoi şi Dostoievski capătă, în chip suplimentar, o justificare organică.) A extrage pentru analize de laborator o mostră semnificativă din Practica scrisului, de pildă, e riscant. A o aşeza în aceeaşi eprubetă cu alte mostre din Scene din romanul literaturii, să zicem, e de-a dreptul periculos. Substanţele se aseamănă, iar disponibilitatea lor de combinare e în măsură să deturneze sensuri. Din fericire, Carmen Muşat posedă o bună orientare în corpusul de legi al acestei chimii speciale.

Refractar faţă de discursul excesiv tehnicizat al teoriei literare, Raicu e totuşi un teoretician. El nu exemplifică, pentru că îl interesează exemplaritatea. Nu generalizează, pentru că urmăreşte în permanenţă generalitatea. Calul său de bătaie, spiritul creator, e acelaşi cu al celor mai serioşi dintre esteticienii de ieri şi, mai ales, de alaltăieri. Într-un loc, pledează convingător pentru credinţa în inspiraţie. Fără ea, literatura ar rămâne exclusiv la mâna grafomanilor ambiţioşi. În altul aduce în discuţie geniul, raportându-l la orice, numai la singurătate nu. Altundeva, schiţează principiile unei nenumite anxietăţi a influenţei. Toţi scriitorii de forţă au început prin a imita, angoasat, câte-un autor destul de incert valoric. La un moment dat chiar invocă originalitatea ca pe o piatră de moară care i-a pierdut pe George Sand sau pe Ionel Teodoreanu în favoarea mai conservatorilor Balzac sau Rebreanu.

Sunt, toate, observaţii scoase din context. Ceea ce, s-o recunoaştem, nu le împuţinează cu nimic puterea de fascinaţie. De la prima pagină, care dă şi titlul volumului, aceasta se exercită, de altminteri, deplin: "Adevărata literatură totdeauna tinde să fie mai mult decât literatură. Punctul în care ea începe să tindă la aceasta, parcă nesatisfăcută de marginile ce i-au fost fixate, punctul în care ea începe să semnalizeze propria ei condiţie insuficientă, atrage stăruitor privirea criticului; atenţia criticului se aţinteşte obsedant asupra acestui punct, urmărindu-i mişcarea, tentativa de a se smulge din loc, de a fi altceva decât este. Împrumutând operei puterea ascunsă, elanul plasării pe o altă, nouă, orbită, aspiraţia criticului e în fond aceea (spunea foarte exact Ibrăileanu) de a viola secretul vieţii. Conţine opera, dincolo de suprafaţa ei materială, sugestia unui astfel de secret, mai important decât toate, îşi propune ea (cu sau fără ştirea autorului) să execute acel salt eroic în necunoscutul care ascunde în sine posibilitatea divulgării, latenţa şi aşteptarea revelaţiei ? Iată întrebarea criticii." (pag. 1)

La Raicu, dincolo e investit abil cu o semantică imanentă. Dincolo de literatură va trebui, deci, înţeles, ca înăuntrul literaturii. Doar că într-o zonă mai puţin frecventată a acesteia, în care nici sentinţa, nici citatul nu au parte de tradiţionalele privilegii. Nu cred să fi descoperit în prezenta antologie vreo judecată de valoare sau vreo pereche de ghilimele pur şi simplu ilustratoare. (Dacă totuşi ele există, rolul lor e neglijabil.) De obicei, atunci când se entuziasmează sau când reproduce, Lucian Raicu o face la capătul unui strălucit exerciţiu de angajament personal. Scriind şi rescriind, el se situează în interior faţă de convenţia literară şi în acelaşi timp în raport cu textul pe care-l supune comentariului.

De la conştiinţa acestei sincronizări pleacă şi convingerea paradoxală că un critic literar trebuie totdeauna să se situeze în actualitatea cea mai strictă. Cum aşa ? În cele patru capitole ale cărţii (care adună secvenţe mai comprimate sau mai dilatate din Structuri literare, Critica - formă de viaţă, Practica scrisului şi experienţa lecturii şi Scene din romanul literaturii) nu există nici o pagină explicită referitoare la contemporanii direcţi. Puţin Labiş, puţin Cosaşu, puţin Preda, puţin Eugen Simion. Gogol, Tolstoi şi compania îi domină, pe aceştia, de departe. Prezentul pe care-l are Raicu în vedere nu e, însă, unul al conjuncturii, nu se reverberează în viaţa literară imediată. E mai degrabă unul, profund omenesc, al receptării şi al disponibilităţii de înţelegere. Distincţia e sesizabilă şi ar fi greşit să n-o luăm în seamă: "Criticii sunt îndemnaţi adesea să se ocupe mai ales de contemporanii lor, să lase studiile despre clasici, ca şi cum adevăraţii critici n-ar fi oricum obsedaţi în exclusivitate de prezent, chiar şi atunci când scriu despre clasici. Nu e critic cine are nevoie de atari îndemnuri; chiar să vrea criticul, legătura dintre el şi literatura contemporană lui nu se mai poate rupe; numai moartea mai poate desface ce s-a făcut o dată şi pentru totdeauna. Între criticul de vocaţie şi literatura contemporană s-a făcut - zice Perpessicius într-un articol despre Pompiliu Constantinescu - Ťuna din acele logodne mistice pe care singură moartea, şi poate nici ea, ar mai putea să le dezlegeť." (pag. 149)

Fondul afirmaţiei e călinescian. (Aşa cum era şi fondul altor câtorva observaţii originale, pe care le-am rezumat deja în corpul cronicii.) Deosebirea intim psihologică dintre cei doi nu-i atât de mare. Rezervat şi el faţă de rigorismul teoretic, Călinescu se refugia preţios în ideea inefabilului. Raicu preferă să umanizeze şi termenii, şi literatura, sondând continuu după un abisal dincolo. La care nici nu mai contează dacă ajunge sau nu.