Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O bătălie hotărâtoare de Toma Roman

Pentru cei mai mulţi observatori actuala campanie electorală este anostă şi neinteresantă. Candidaţii la consi­liile judeţene şi primării sunt extrem de "politicoşi", dezbaterile lor re­du­­câ­ndu-se la prezentarea de "proiecte", la sublinierea originalităţii sau eficien­ţei acestora. S-ar putea crede - dacă am face abstracţie de partidele politi­ce aflate în spatele lor - că e vorba de nişte banale concursuri, organi­zate pentru ocuparea posturilor de manager de către firme interesate. Abilităţile cerute de conducerea unor unităţi teritoriale sau comunităţi locale nici nu diferă, de altfel, de cele solicitate în descrierile clasice ale "bunului manager". în fond, un preşedinte de consiliu judeţean sau un primar oarecare trebuie să fie, în primul rând, "gospodar".Un om, altfel spus, calculat, care ştie ce lipseşte "gospodăriei extinse" pe care o gestionează, un vizionar rece, care prevede viitorul acesteia, îl perimetrizează şi îl facilitează pentru ca "excrescenţele prezentului" să nu ajungă la metastaze. Actuala campanie electorală pentru "locale" pare, pe scurt, o întrecere corectă între competenţi, un joc civilizat şi matur între indivizi performanţi, care acceptă cu sportivitate rezultatele. Puţinele pete de culoare, precum "plimbarea cu elefantul" din Constanţa, sunt - mai degrabă - licenţe poetice, ghiduşii menite să destindă excesiva seriozitate indusă de rigoarea, coerenţa şi precizia planurilor prezentate.

Impresia de tehnicitate sobră este însă falsă. Miza actualelor "locale" este uriaşă, pentru că ele reprezintă una din ultimele şanse ca România să se înscrie în normalitate, să scape de emblema de "ţară-problemă" pe care i-au ataşat-o partenerele din Uniunea Europeană. în cei nouăsprezece ani de la răsturnarea dictaturii ceauşiste, România a făcut, din proprie iniţiativă, puţini paşi pentru redresarea sa reală ca stat democratic de drept, ca societate civilă, ca economie funcţională deschisă. Majoritatea transformărilor operate s-a realizat sub presiunea conjuncturilor geopolitice, a "vremilor noi", cum ar nota cronicarul. în 1989, ţara a fost încălecată de oponenţii comunişti ai "clanului Ceauşescu", grupaţi într-un fel de mafie politico-economică ce, printr-o asumare formală a structurilor politice democratice, au impus "sistemul". Sub conducerea lui Ion Iliescu, aspirantul la o "despoţie originală", ei şi-au "repartizat" sectoarele vieţii sociale, şi-au împărţit "ierarhic" avuţia economică, au parazitat, ca birocraţie, instituţiile statului, au înfiinţat partide, fundaţii, ONG-uri etc. Nici unul dintre ei, sau dintre cei pe care i-au racolat ca "tovarăşi de drum", nu a fost amendat în vreun fel pentru raptul feroce al bunurilor statului, pentru acapararea sălbatică a resurselor acestuia. Complicităţile (şi şantajele) reciproce, conspiraţia tacită şi manevrele de dezinformare (executate după regulile "artistice" ale ideologiei comuniste) le-au permis onorabilizarea pe bază de aparenţe, acceptarea - ce-i drept, reticentă - de către Occident, aprobarea mecanică de către "masele populare". După 1989, trezirea comunităţilor României a început lent, cu mari dificultăţi. Nu întâmplător Bucureştiul, cea mai informată şi deschisă colectivitate, a fost ţinta represiunilor minereşti, puse la cale de "oamenii lui Ion Iliescu", moştenitor necontestat de "sistem" al dictaturii ceauşiste. Rostul ascuns al mineriadelor a fost intimidarea întregii comunităţi a Capitalei, terorizarea - sau chiar eliminarea - liderilor ei de opinie. Operaţiunea nu a reuşit, dar în restul comunităţilor româneşti, în special în cele rurale, falsul "partid democratic", de stânga, al lui Ion Iliescu, s-a impus, dominând prin dezinformare, populism şi demagogie, cu ajutorul nomenclaturilor locale, transformate treptat într-un fel de "nobilime de aparat", beneficiind de "privatizările" la modă efectuate de structurile ierarhice baronizate. Bucureştiul a fost multă vreme singurul "refugiu" al opoziţiei civile româneşti, refuzând la toate alegerile locale postcomuniste candidaţii FSN, PDSR, PSD, cum s-a numit succesiv "partidul" oligarhiei roşii româneşti. Deciziile "naţionale" nu s-au luat însă, cum bine se ştie, de către Primăria Capitalei, care a suferit mai mereu presiunile instituţiilor administraţiei centrale, imixtiunile acesteia. Guvernele "de stânga" au modificat de multe ori regulile jocului în chiar desfăşurarea lui, au blocat (sau au corupt) funcţionărimea locală, au dirijat utilizarea fondurilor de dezvoltare după propriile interese.

Stabilizarea "sistemului" şi finalizarea (în favoarea reprezentanţilor lui) a privatizării economiei nu a dus, totuşi, societatea românească la "staza" închipuită de gruparea lui Ion Iliescu, de aparentă armonie, de iluzorie echitate pe baza unei "democraţii de vitrină". România nu a putut fi transformată într-o insulă faţă de un continent pe cale de unificare. Transformările obligatorii pe care ţara a trebuit să le adopte au impus "sistemului" o serie de cosmetizări şi, în unele cazuri, l-au dus la recul. Multe comunităţi locale au descoperit avantajele descentralizării şi subsidiarităţii, practicate curent în UE, iar mulţi români, obligaţi să migreze în căutare de muncă datorită mizeriei din ţară, au realizat la faţa locului - eficienţa actului administrativ, responsabil, specific democraţiei reale. După exemplul Bucureştiului, şi alte comunităţi au început să ignore, la alegeri, indicaţiile şi presiunile "sistemului". Entuziasmul generat de victoria grupărilor partinice democratice (de dreapta, dar şi de stânga) în 1996 s-a vădit însă prematur, lipsa de unitate, dar şi modul de insinuare coruptivă practicat de componente ale numitului "sistem" ducând la cunoscuta recunoaştere a înfrângerii de către cel care trebuia să fie "vârful de lance al luptei cu Ťsistemulť", preşedintele Emil Constantinescu. Nefericita paranteză a guvernării conduse de CDR nu a împins, totuşi, Bucureştiul spre "stânga", alegerile locale confirmând opţiunea politică evidentă a locuitorilor lui. Iar guvernarea PSD-istă de după alegerile generale din 2000, cea mai coruptă expresie a "sistemului" din toată "istoria" lui, a influenţat migrarea masivă spre "dreapta" şi a altor mari comunităţi. Lovitura dată mafiei transpartinice, generate de "sistem", după "parlamentarele" şi "prezidenţialele" din 2004 i-au impus acestuia căutarea unor noi forme de supravieţuire, adoptarea unor noi strategii de blocare a "normalizării". Retragerea PD-ului de la guvernare şi destrămarea Alianţei DA au indicat direcţiile lui de acţiune, concretizate în susţinerea "contra naturii" a unui partid proclamat de dreapta, PNL-ul, aflat la guvernare, de către partidul declarat de stânga, aflat formal în opoziţie, PSD-ul. încununarea noii formule strategice a fost încercarea de suspendare a preşedintelui Traian Băsescu prin asocierea transpartinică a 322 de parlamentari, asociere confirmată ulterior de blocarea, prin aceiaşi parlamentari a urmăririi penale a foştilor înalţi demnitari PSD-işti şi PC-işti. Respingerea masivă a suspendării a alertat "sistemul", care a sesizat că tranşarea bătăliei nu se va realiza decât după alegerile locale şi parlamentare din acest an. Câştigarea localelor a căpătat, dincolo de semnificativul acces la fondurile europene (pe care "sistemul" le va deturna "firesc" prin acelaşi probat joc al aparenţelor) o importanţă majoră pentru configurarea viitorului legislativ. La "parlamentare", PD-L-ul va trebui, probabil, să înfrunte o întreagă "monstruoasă coaliţie", de la dreapta (PNL-ul) la stânga (PSD-ul, PRM-ul, PC-ul). Bucureştiul a devenit, încă o dată, ţinta cea mai rîvnită a tuturor partidelor intrate în competiţie. Pentru PD-L, ea este esenţială. Pierderea Capitalei ar fi dezastruoasă pentru partidul din care provine preşedintele. Primarul în funcţiune, d-l Adrean Videanu a făcut, în ciuda bunelor intenţii, destule deservicii PD-L-ului. A iniţiat prea multe proiecte ambiţioase şi le-a început concomitent, transformând oraşul într-un imens şantier. A fost prea "discret" faţă de afacerile mai mult sau mai puţin oneste ale unor subordonaţi. S-a eclipsat în momente ce-i solicitau o prezenţă ofensivă pe scenă. D-l Videanu n-a corespuns imaginii de primar bătăios şi întreprinzător, dorită de bucureşteni. Retragerea lui, în fond, onestă, a obligat PD-L-ul să-şi arunce în luptă "arma" cea mai solidă, d-l Vasile Blaga, fostul ministru al Internelor şi Reformei Administrative. D-l Blaga este caracterizat printr-o mare capacitate de muncă, dublată de decizie şi fermitate. Nominalizarea d-lui Blaga a pus însă "sistemul" în faţa necesităţii restructurării acţiunii sale. "Băieţii" d-lui Ion Iliescu ştiu foarte bine că păstrarea Bucureştiului în "curtea" PD-L-ului înseamnă stabilirea premiselor tranşării bătăliei finale cu "sistemul" pe care îl reprezintă după "parlamentarele" din toamnă. Obişnuiţi cu trucurile propagandei comuniste, ei au propus două direcţii de acţiune, menite să ducă la înfrângerea candidatului PD-L-ist. Pe de o parte au susţinut, în aparenţă corect, necesitatea unei campanii cât mai puţin politizate, pe motivul rolului "tehnic" al primarilor, de administratori pragmatici şi raţionali. Era previzibil că, onest cu sine, d-l Blaga îşi va asuma în program continuarea şi finalizarea proiectelor începute de înaintaşul său. Dar, deturnat spre amănuntele tehnice, candidatul PD-L a riscat să se piardă în uzura războiului între specialişti cu atât mai mult cu cât toţi contracandidaţii săi au venit cu planuri, fie ele şi fanteziste, de aceeaşi natură. D-l Blaga a trebuit să se angreneze în combaterea argumentată a unor propuneri halucinante, precum construirea unei autostrăzi supraterane, care să traverseze Bucureştiul de la sud la nord (S. Oprescu), sau mutarea Gării de Nord la Chitila (G. Guşă), ce ar fi aruncat în aer limita şi aşa fragilă a mediului urban. Când trebuie să te baţi cu aberaţii înveşmântate în formule aparent raţionale, pierzi din vedere componenta propagandistică de neevitat în orice competiţie electorală.

Cea de-a doua direcţie a acţiunii electorale a reprezentanţilor "sistemului", consecinţă a cantonării induse a singurului adversar valabil în dezbateri tehnice de amănunt, a fost deghizarea propriului (şi veritabilului) candidat în hainele acestuia. Cum pentru bucureşteni PSD-ul a rămas emblematic un partid al corupţilor, desemnarea oficială a unui candidat din partea lui presupunea, de la început, asumarea unui eşec anunţat. Strategii d-lui Iliescu au optat pentru sacrificarea unui onest membru al "partidului", d-l Cristian Diaconescu, transformat într-o ţintă falsă, ba chiar "adormitoare" pentru concurent. în acelaşi timp, adevăratul candidat, emulul total al "tătucului" Iliescu, a fost "obligat" să candideze "independent", suportând şi o mediatică (şi extrem de mediatizată!) operaţie de "martirizare" prin refuzarea de către Biroul Electoral Municipal pentru vicii de formă, a candidaturii sale. D-l Oprescu s-a transformat peste noapte într-un "rebel împotriva sistemului ticăloşit", pe care l-a condamnat într-un limbaj copiat până la virgulă după cel ce l-a făcut mai înainte primar pe d-l Băsescu. Ca şi amicul său din gruparea pro- Iliescu din interiorul PSD-ului, primarul de sector Marian Vanghelie, d-l Oprescu se va întoarce la "partidul de suflet" deîndată ce ar accesa primăria. Controversatul doctor nu are, de altfel, nici un fel de echipă cu care să-şi concretizeze potenţialele propuneri. "Independentul" ştie însă foarte bine că, la un eventual tur secund al alegerilor, toţi ceilalţi candidaţi - inclusiv d-l Diaconescu - vor cere alegătorilor lor să-l sprijine.

Fără o înfrângere a "sistemului", România riscă să rămână mulţi ani oaia neagră a Europei. Pe harta acestei bătălii, Bucureştiul este coordonata esenţială.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara