Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
O biografie de Andrei Serban

Dacă aş spune chiar totul...

(în loc de prefaţă)


Nu ştiu de ce vreau să scriu o carte, dar simt, la fel ca atunci când lucrez la o piesă, că trebuie, că am nevoie s-o fac.

Spre deosebire de un scriitor, care creează în singurătate, în teatru suntem obligaţi să facem apel unii la alţii. Alţii depind de mine şi eu de ei, şi această relaţie îmi dă forţă. Ca regizor, nu ştiu exact care este rolul meu, ştiu doar că pasiunea mea face parte dintr-o căutare colectivă, în termeni poetici, că şi eu contribui ca focul să fie aprins. Lucrând în teatru şi având nevoie să fiu cu alţii (şi ce beneficiu ca, alături de ei, să mă simt mai puternic !), după un timp observ totuşi şi tendinţa opusă: o nevoie de singurătate. De câte ori am un răgaz, după o premieră, mă duc la cabana mea din pădure, în nordul statului New York, spre Canada. E construită din lemn, cu ferestre mari, prin care pomii îşi încolăcesc crengile deasupra patului meu. Tot ce văd când mă trezesc sunt frunze şi cer. Când mă retrag acolo, în liniştea desăvârşită, trăiesc un sentiment adânc de recunoştinţă şi uneori am dorinţa să-l împărtăşesc şi altora. Atunci realizez că mă caracterizează această dublă nevoie : să fiu şi singur, dar şi în contact cu alţii. Ideea de a scrie mi-a venit astfel firesc, respirând aerul pur al pădurii, simţindu-mă la fel de norocos să fiu acolo şi să fi avut cu o zi înainte o premieră la care am lucrat cu pasiune. Deşi fericit, ceva rămâne totuşi agitat înăuntru. Ca şi cum aş datora ceva cuiva. Altora? Mie însumi ? Intenţia de a scrie a pornit din aceste întrebări.

Parafrazându-l pe Brook, aş putea intitula această carte Amintiri imaginare sau mincinoase. De ce mincinoase?! Dacă vreau să înţeleg parcursul meu în timp, prima condiţie ar fi să fiu sincer cu mine însumi. Dar nu e atât de simplu : îmi e mult mai uşor să fiu sincer cu alţii, cu un actor, de exemplu : nu mi-e deloc greu să-i arăt lui când ceva nu e adevărat. Am dezvoltat un obicei "profesional" care mă protejează, căci vorbindu-le altora despre ei înlătur gândurile incomode despre mine. Oare aş putea să înving pentru câtva timp această "boală profesională" ? Dar, chiar presupunând că aş reuşi, cât de mult voi putea conta pe precizia memoriei mele, când este de notorietate printre actori că nu pot să memorez exact nici măcar replici dintr-o piesă cunoscută de toată lumea ca Hamlet, chiar în timp ce lucrez la montarea ei? Scriind, risc, deci, să relatez lucruri care nu s-au întâmplat exact aşa cum le descriu, dar pe care imaginaţia, încercând să compenseze golurile memoriei, le va face să pară reale, căci, ca şi în teatru, ea exercită o forţă irezistibilă. Cartea va încerca să traseze etape ale parcursului meu în teatru, în speranţa că ele pot trezi şi interesul altora. De aceea, o intitulez O biografie.

Un alt titlu ar fi putut fi Un echilibrist între două lumi. Un bun prieten, Basarab Nicolescu, l-a găsit cu ani în urmă şi a încercat pentru un timp, dând dovada unei răbdări unice, să mă convingă să scriu o carte, oferindu-mi chiar un contract cu o importantă editură pariziană, unde coordona o colecţie; într-adevăr, mă simt ca între două lumi: am trăit cea mai mare parte din viaţa mea, după plecarea din România, între două continente, am lucrat (cel puţin în ultimii douăzeci şi cinci de ani) între teatru şi operă, am montat spectacole care m-au marcat în mainstream, dar şi în avangardă, oscilând continuu între tradiţie şi experiment, pe scene mari ale lumii sau în ruine şi subsoluri, în căutarea neobişnuitului, dedicat cercetării teatrale pentru a găsi un limbaj proaspăt, ca apoi să extind concluziile experimentului la un public larg.

Mă aflu între (cel puţin) două lumi, jonglând între o carieră de regizor şi una mai nouă, de profesor la Columbia University din New York, oraşul unde am locuit cel mai mult timp după Bucureşti, între o viaţă de familie în contrast şi deseori în conflict cu una de artist comis-voiajor, între două avioane, între isterie şi linişte, între dorinţa de a pune stop carierei internaţionale, pentru a lucra cu uşile închise, într-o atmosferă de laborator, şi tentaţia de a continua să fiu în centrul atenţiei publice. Şi, pentru că trăiesc zilnic în realitatea vizibilă, imediată a vieţii, dar şi în alta mai ascunsă, poate mai subtilă, pe care nu pot s-o numesc, sunt într-adevăr când pierdut, când regăsit între două lumi.

Toţi prietenii care mă încurajează la scris îmi spun că începutul e cel mai greu, dar că după aceea cartea se va scrie singură. Neavând experienţa profesională de scriitor, ca să-mi uşurez responsabilitatea unei îndeletniciri pentru care nu am calificare, am chemat în ajutor doi prieteni vechi, Ana Măria Narti şi Biţă (George) Banu, care au acceptat generos să-mi fie consilieri de drum, dar şi-au asumat şi un rol activ, angajându-se cu mine în conversaţii, pe care le-am avut împreună între Stockholm, Paris şi La Palmyre, pe coasta Atlanticului. Cu ajutorul lor am început să am un gust concret al scrisului, comparabil cu cel al acţiunii directe, fizice, într-o repetiţie în teatru.

După şocul iniţial al discuţiei cu ei, atât de necesar ca să depăşesc starea de pasivitate şi timiditate stângace în relaţia cu scrisul, cartea şi-a găsit natural formula ei. Odată ce curentul a fost pus în mişcare, am căpătat curaj. Uneori, mărturisirile mele stimulate de întrebările lor alternează cu un dialog în trei, pe care sper ca cititorul să-l găsească revelator pentru diverse momente ale formării mele ca regizor, începând cu anii studenţiei la Institutul de Teatru din Bucureşti. Le sunt îndatorat bunilor mei prieteni, căci fără suportul lor plin de afecţiune şi încredere aş fi rămas hipnotizat în faţa paginii albe.


Copacul zburător


Ne aflăm în 1944. Nu aveam încă un an, când o bombă lansată de aliaţi a căzut în curtea şcolii din faţa blocului nostru de pe strada Arghezi (unde mai târziu aveam să fiu elev în clasele primare), înainte să se fi declanşat alarma antiaeriană. Crengi din bătrânul stejar scos din rădăcină au aterizat sub impactul exploziei tocmai pe terasa noastră de la etajul şase.

în timp ce ferestrele întregului imobil s-au făcut ţăndări, taică-meu a avut fulgerător instinctul bun de a mă lua în braţe şi, cu mama de mână, ne-a condus în adăpostul antiaerian din subsol. Dădaca mea Anica, cea care m-a îngrijit cu dragoste şi devotament până la plecarea mea în America, împreună cu simpaticul ei soţ, Niculae Călin (amândoi făgărăşeni mândri), ne-au urmat în grabă, aducând şi coşul cu provizii care era mereu la îndemână, în caz de atac. Se spune că am stat în adăpost peste douăzeci şi patru de ore. Era prima mea experienţă underground. Poate de acolo, din familiaritatea cu subsolurile, am primit subconştient inspiraţia care s-a manifestat într-o bună zi, când am montat Medeea.

Deşi nu am, evident, amintiri vizuale clare ale sfârşitului războiului, încerc să recompun alte secvenţe povestite de părinţii mei. Ca aceea în care tata îşi conducea în noapte Opelul, cu farurile stinse, pentru a nu atrage atenţia, între Bucureşti şi ferma de la Meret. Acolo am făcut întâii paşi şi mi s-a povestit că primele mele cuvinte au fost mama, tata, avion. Dacă e adevărat că era un avion american care tocmai trecea, să fi fost oare premoniţia viitoarei mele transmutări peste ocean?


Tatăl meu şi plimbarea cu birja


Unchiul Mihai, fratele tatei, era foarte apropiat de Iuliu Maniu şi, dacă nu mă înşel, fusese ministru în guvernul lui. Era un ardelean dintr-o bucată, demn şi capabil de o mare bunătate, în ciuda educaţiei austriece pe care o primise. Tatăl meu, Gheorghe (deşi el preferă "George", căci îi sună mai dulce la ureche), se trăgea dintr-o familie de români nobili din Arad (spre amuzamentul meu, se mândrea des cu blazonul Şerbanilor datând din 1603, pe care mi l-a dat, pe patul de moarte, să-l duc în cabana mea din America şi să nu uit de unde vin), în plină dominaţie austro-ungară, familia a fost nevoită să se stabilească la Szeged, unde bunicul meu a fost numit judecător la Curtea de Apel. Acolo s-a născut tata. Această strămutare în Ungaria a produs multe frustrări întregii familii, din cauza atmosferei naţionaliste meschine, care se manifestă din păcate peste tot la fel. De câte ori a refuzat judecătorul Şerban, bunicul meu, să devină ungur, nelăsându-se intimidat de presiunile la care era supus, nu ştiu. Nici de câte ori mi-a spus Papago (căci aşa îl poreclisem pe tata, şi mulţi din prietenii lui au preluat bucuros porecla): "Orice, dar cu o unguroaică să nu aud că te însori!". Nu am îndrăznit nicicând să-l contrazic, într-un fel îl înţelegeam. Impresiile copilăriei nu se şterg uşor. Dar mie mi-au plăcut întotdeauna ungurii. Cultura şi rafinamentul, delicateţea şi bunul-gust, îmi pare bine s-o constat, îi caracterizează pe mulţi.

Cel mai greu îmi era să-l ascult pe tata descriind faimoasa plimbare cu birja prin Cluj, la care îl invitase fratele lui Mihai şi care avea să-i schimbe viaţa. Era una dintre anecdotele sale favorite şi, deşi el o povestea cu multă admiraţie faţă de fratele său, mie şi azi mi se pare o întâmplare bizară şi destul de crudă. Dar nu am avut curajul să i-o spun tatălui meu.

Era anul 1916, Europa era zdruncinată de război, dar adolescentul Papago, care fusese cercetaş în primii ani, era convins că trebuie să ajungă la Paris să studieze sculptura cu Rodin. Avea în el o chemare pasionată şi un talent vizual evident. Ar fi fost normal să-şi urmeze vocaţia, într-o zi, fratele lui l-a invitat calm la o plimbare cu birja prin Cluj, unde familia se stabilise după moartea prematură a bunicului meu. "Deşi sunt mai mare, îţi voi vorbi de la egal la egal, deschis, fără prejudecăţi! Tu vrei să mergi la Paris să studiezi les beaux-arts. Frumos, nimic de spus. Dar gândeşte-te totuşi la situaţia în care ne aflăm. Suntem în plin război, mama şi Florica (sora lor) au nevoie de ajutorul nostru. Ce vei face în timp cu acest titlu de sculptor ? Nu crezi ca pentru moment ar fi util să te concentrezi pe ceva practic, care îţi va aduce o situaţie stabilă şi de care familia are nevoie? Ce zici de ideea de a merge la Leipzig, să studiezi avocatura? Şi, dacă avem noroc să se termine războiul iute, vei da o raită şi pe la Paris, la Rodin, de ce nu ! ?" Tatăl meu i-a mulţumit fratelui cu lacrimi în ochi pentru sfat. Ceea ce el considera o intervenţie salvatoare, un gest fratern înţelept şi matur, mie mi se părea, dimpotrivă, o catastrofă, distrugerea şansei tatălui meu de a avea un viitor artistic. Urmarea: tatăl meu a studiat Dreptul la Leipzig, a practicat un timp avocatura, dar nu i-a plăcut, a devenit consilier financiar şi a lucrat la diverse ambasade ale României (la Praga, Roma, Paris, dar după ce Rodin deja murise), apoi a ajuns director al Băncii Regale şi, o vreme, consilier al lui Maniu. Până când s-a trezit fără slujbă, după război. Pe lângă tot răul, comunismul i-a făcut şi un bine lui Papago. L-a ajutat să-şi urmeze, în sfârşit, vocaţia artistică. Fiind dat afară din toate posturile, ca mulţi alţii, tatăl meu a trebuit să-şi caute o ocupaţie şi, cum îi plăcea mult fotografia, a aflat că la o editură care tocmai se înfiinţa era nevoie de un fotoreporter. Fotografia i-a salvat viaţa şi familia. Unchiul Mihai nu a trăit destul pentru a vedea că o meserie artistică s-a putut dovedi în timp lucrativă. Familia noastră a fost susţinută de salariul de fotograf al lui Papago, până ce mama a reuşit să-şi găsească un post de profesoara de limba română.

Ana Maria Narti: Ce fantastic e că tatăl tău a devenit totuşi un fotograf cunoscut, deşi s-a dedicat fotografiei atât de târziu ! îl urmăream prin expoziţii, unde lucrările lui ocupau saloane întregi.

Talentul şi sensibilitatea lui vizuală, dacă nu au fost lăsate să se dezvolte în sculptură, s-au afirmat totuşi, deşi târziu, prin fotografie, dovadă albumele excepţionale pe care le-a lăsat, numeroasele expoziţii internaţionale la care a obţinut premii, funcţia de preşedinte al Asociaţiei artiştilor fotografi din România, pe care a deţinut-o mulţi ani, plus o carieră de fotoreporter al Editurii Meridiane, apreciată de mulţi. Talentul vizual, dacă îl am, sigur l-am moştenit de la el.

Ana Maria Narti: Eu l-am cunoscut la Editura Meridiane, înainte chiar de a te cunoaşte pe tine. Ne-am împrietenit foarte repede. Era un adevărat gentleman. Făcea aproape exclusiv fotografii în alb-negru, foarte clare în jocul liniilor, umbrelor şi luminilor. Sunt onorată că unele dintre cele mai frumoase portrete ale tinereţii mele sunt făcute de el.

George Banu: Pentru mine, descoperirea fotografiei ca artă e legată de el, de o fotografie pe care mi-ai arătat-o tu: pe acoperişul unei case în Dobrogea se lăfăiau doi dovleci, iar coada unuia din ei depăşea jgheabul de ploaie şi părea să privească în casă ca un spion indiscret. Natura se "umaniza", devenea poetică. Atunci mi s-au revelat puterile fotografiei.

Fotografia aceea se numea chiar "Indiscretul" şi a fost apreciata de multe jurii internaţionale, obţinând câteva premii.


Mama şi complicaţiile interetnice


Numele mamei mele era Elpis, care în greceşte înseamnă "speranţă". Făcea parte dintr-o familie numeroasă de greci care, fugind de prigoana turcească, se stabiliseră la sfârşitul secolului al XIX-lea în Tulcea, unde au devenit antreprenori în comerţul cu cereale. Acolo s-a născut mama, care mai târziu şi-a făcut studiile de Filologie la Bucureşti, unde l-a cunoscut pe tata. îmi închipui că frumuseţea ei l-a atras, dar şi firea poetică, melancolică. Era în ea un amestec de caracter tipic grecesc cu o neaşteptată blândeţe şi chiar cu o fragilitate excesivă în faţa vieţii. Melancolia care o cuprindea adesea, slăbind-o, o recunosc, din păcate, şi în mine. între ramura greacă şi cea ardeleană, petrecându-mi vacanţele jumătate la Tulcea (ca să mă apropii de colonia şi de mentalitatea tipic fanariote), jumătate la Cluj (unde erau verii mei şi unde trebuia să învăţ să fiu ardelean), nu mai ştiam prea bine unde mă aflu şi care îmi era identitatea. Deşi cu timpul am reuşit să înţeleg puţin cum operează în mine temperamente şi influenţe atât de contradictorii, totuşi "lupta internă" dintre greci şi ardeleni continuă până azi. Faptul că părinţii mei au divorţat pe când eu aveam doar nouă ani, deşi au rămas prieteni, arată cât de dificil era acest amestec, mai cu seamă proiectat pe fondul sumbru, dur şi închistat al anilor '50.


Oglinda, păpuşile şi Toscanini


în copilărie simţeam un fel de respingere a lumii şi-mi găseam refugiul în imaginar, fără să ştiu că această preferinţă era un semn al carierei de mai târziu şi că jocul cu păpuşile a fost de fapt prima ocazie de a mă antrena în regie. Mă jucam trăgându-le de sfori (căci toate păpuşile mele căpătau sfori, dacă nu le aveau din construcţie, pentru că voiam să atârne de sus, să poată fi manevrate). Mai târziu l-am citit pe Gordon Craig, care în Über-Marionette spune că, de fapt, actorul ideal este actorul-păpuşă. Paradoxal, o păpuşă poate avea mai mult suflet decât un actor, care uneori e prea vanitos, prea plin de subiectivismul lui. O păpuşă este mai expresivă, mai generoasă şi mai obiectivă. Am reflectat, citindu-l pe Craig, asupra jocului meu cu păpuşi din copilărie. Era poate o legătură instinctivă?

Ani mai târziu, în Japonia, într-o mănăstire zen, am învăţat, încercând diverse exerciţii de meditaţie, că suntem traversaţi de o energie care coboară de sus şi de alta care vine de jos. Axa aceasta trece ca un fir de aţă invizibil prin cap, gât, coloana vertebrală - dar mai întâi trupul trebuie să aibă o ţinută dreaptă. Dacă stăm fără efort, leneşi, cu umerii căzuţi, capul aplecat, spatele încovoiat, această legătură verticală nu se produce. Fără efortul de a îndrepta axa trupului, rămânem sub influenţa energiei greoaie, care ne trage în jos. Acest exerciţiu de senzaţie interioară l-am încercat, probabil instinctiv, pe când mă jucam cu păpuşile, trăgându-le de sfoară, cu mult înainte de a fi sub îndrumarea conştientă a instructorului din mănăstirea zen. Fără să realizez, în copilul care îşi privea ca în oglindă trupul-păpuşă, intuiam jocul vibraţiilor opuse care îl străbăteau.

Şcoala pentru mine a fost o tortură, îmi plăcea să citesc, eram foarte bun la istorie şi latină, dar la ştiinţe nu mă puteam descurca: undeva pe drum îmi pierdusem atenţia şi interesul şi nu mai înţelegeam nimic. Nu mă puteam concentra deloc pe ce nu era "umanist". Citeam pasionat romane, dar ecuaţiile mă lăsau rece. în numere simţeam o lipsă de emoţie şi de căldură umană. Intuiţia, care m-a ghidat în deciziile importante de mai târziu, încerca să se substituie creierului, dar nu reuşea să organizeze sau să clarifice probleme matematice. Normal, pentru că sentimentul nu-şi are locul în scăderi şi adunări. Azi ştiu că s-au inventat tot felul de diagnostice pentru copii, care sunt reunite sub diverşi termeni înrudiţi cu attention spam (deficit de atenţie). Cred că, dacă aceste studii ar fi existat pe vremea când creşteam eu, aş fi avut foarte multe "titluri" din astea. Mă amuză acum să mă descriu ca pe un elev incapabil, dar adevărul e că şi şcoala era de vină pentru respingerea pe care o manifestam. Educaţia concepută ca o acumulare de informaţii şi cunoştinţe transmise mecanic e o greşeală care nu ţine doar de sistemul comunist, dar funcţiona din plin în acei ani. Aşa cum continuă să funcţioneze şi azi în multe şcoli, chiar şi în America. Prea des, în loc să fie încurajaţi să descopere viaţa şi pe ei înşişi, elevii sunt transformaţi în automate care învaţă. La şcoala "Clemenţa" îl aveam ca profesor în primii ani pe temutul Bahrim, care ne era totuşi foarte dedicat, iar noi eram ataşaţi de el cum eşti legat de un tiran. Se spunea că de la Bahrim ieşi tobă de carte, dar noi învăţam de frică, într-o bună zi am venit la şcoală ras în cap, decizie radicală care m-a salvat de trasul zilnic de perciuni, o specialitate a învăţătorului, moştenită din străbunii glorioşi. Rasul în cap nu i-a fost pe plac nici lui Bahrim şi nici lui Papago, îngrozit de cât de neatrăgător arătam.

Drept consolare, în loc să-mi fac lecţiile, preferam să stau singur în faţa oglinzii ore în şir şi să "dirijez": deşi temporar ras în cap, aveam tupeul să mă cred Toscanini. Ori Silvestri, ori Gogu Georgescu, pe care îl cunoscusem, pentru că era prieten cu părinţii mei. Datorită lui, am primit un abonament la concertele de la Ateneu, unde mergeam fascinat în fiecare duminică, după biserică. Incantaţiile slujbei rostite cu atâta har de preotul Cazacu la Biserica Batiste, combinate cu structurile sonore complexe ale simfoniilor lui Beethoven, au lăsat o amprentă puternică în mine şi mi-au dezvoltat sensibilitatea pentru muzică. Toate aceste impresii m-au ajutat mai târziu în teatru, nu doar în cariera de operă. Acasă, tata asculta zilnic discuri cu Toscanini şi Furtwängler. Când eram singur, îmi puneam aceste discuri la volum maxim şi, în faţa oglinzii, deveneam Toscanini. îl preferam lui Furtwängler, deşi nu îi văzusem pe nici unul. Ascultându-i, mi-l închipuiam pe Toscanini pasionat şi cu mişcări îndrăcite, în timp ce pe Furtwängler îl vizualizam mai introvertit şi reţinut. Am optat pentru pasiune şi extravaganţă şi, în oglindă, dirijam şi mai bine şi mai îndrăcit ca Toscanini.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara