Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O țară ca soarele de pe cer PERIFERIA temă și variațiuni (III) de Corina Ciocârlie

Să urmărim mai îndeaproape traiectoria lui Cioran, e poate cea mai grăitoare. Baricadat în mansarda din fața Odeonului, metecul face tot ce-i stă în putință pentru a se rupe de rădăcinile românești, care-l condamnă să reproducă la nesfârșit un model mediocru și inconsistent, a cărui expresie detestată e flecăreala. În realitate, o asemenea strategie defensivă e sinonimă cu abdicarea, perfect rezumată într-o scrisoare trimisă celor de-acasă în iarna lui 1973: „Am fugit din gura noastră de rai pentru că avea un efect dizolvant asupra mea. Ce-i drept, nici Occidentul nu mi-a reușit. Îl detest pentru ceea ce este și mai ales pentru ceea ce speră...“
Efectul dizolvant e un alt nume al fricii de forța centrifugă care îi antrenează, vrând-nevrând, pe toți supraviețuitorii Imperiului. „Când eram mai tânăr“, își amintește Cioran într-o scrisoare din mai 1979, „îmi închipuiam că stabilindu-mă în ‘centrul lumii’, voi deveni automat un tip nemaipomenit.“
Centrul lumii sau buricul pământului: sindromul parizian de care ardeleanul speră, în van, să se molipsească. Deși și-a stabilit cartierul general în chiar miezul incandescent al lucrurilor, la jumătatea distanței între Sorbona și Panteon, el continuă să plutească Pe culmile disperării, conștient fiind că nu va scăpa de complexul destinului minor al poporului său pe care, inevitabil, îl va repercuta la nesfârșit. Carpații îl urmăresc „ca o remușcare“, ca o amintire a faptului că și-a trădat originile.
După ani și ani de frustrare, metecul înțelege că rușinea de a-și ști numele legat de al unei țări despre care nu se va auzi niciodată vorbindu-se e un handicap exploatabil pe plan literar. Fascinația anonimatului și a ratării vine târziu, după lungi tatonări, odată cu redescoperirea marginii: „Nu numai că duc o existență marginală, dar sunt marginal și ca om. Trăiesc la periferia speciei și nu știu nici cui, nici la ce să mă afiliez.“
Plimbându-se de-a lungul Oisei sau pe valea Creusei, bătrânul Cioran descoperă că centrul și periferia sunt două entități perfect reversibile (exact ca în teoria lui Georges Poulet ori în desenul lui Dan Perjovschi). „Ai dreptate“, citim într-una din scrisorile trimise fratelui Aurel în mai 1979, „oriunde pe pământ aș fi avut aceeași viziune asupra lucrurilor, aceeași frământare și același dezgust. În fond, faptul că trăiești la Rășinari sau la Paris n-are nicio legătură cu ce ești de fapt.“ Atâta doar că dacă ar fi rămas la Sibiu, unde și-a terminat liceul, ori la București, unde a făcut facultatea, lui Cioran i-ar fi fost mai greu să afirme că, la urma urmei, a trăi la Paris sau la Rășinari e același lucru. Lungul drum până pe rue de l’Odéon a trebuit parcurs tocmai pentru a-i permite metecului să-și asume periferia, marginalitatea, ex-centricitatea.
Tot visând la o „piruetă siderală“ pe circumferința cercului, autorul Tratatului de descompunere hoinărește prin Paris duminicile după-amiaza: «Străzi înțesate de-o gloată buimacă, vlăguită, jalnică – avortoni din cele patru vânturi, scursură a continentelor, vomă a globului. Te gândești la Roma Cezarilor, copleșită de drojdia imperiului. Oricare centru al lumii îi e și groapă de gunoi.“ Aparenta invectivă dictată de dezgustul visceral pentru tot ce ține de manifestările gloatei e de fapt revanșa periferiei asupra centrului, lecția de istorie dată de provincie capitalei.
Raportul dintre barbarie și civilizație trădează un echilibru instabil între forța centripetă și cea centrifugă. Când centrul dă semne de slăbiciune, periferia scăpată de sub control devine poroasă, contagioasă, agresivă: „După o mie de ani de vigilență, deschizi porțile…“ Rezultatul e – după chipul și asemănarea metroului parizian – un talmeș-balmeș de figuri interșanjabile, în perpetuă mișcare browniană. Din aproape în aproape, se ajunge astfel iar la formula lui Pascal: Europa devine o sferă infinită al cărei centru e pretutindeni, iar circumferința nicăieri.
O revoluție planetară, se bucură malițios Cioran, e de-acum posibilă devreme ce Franța, Anglia și Prusia au capitulat, mulțumindu-se cu statutul de «semi-ficțiuni“: «Viitorul aparține periferiei globului.“ (Ar fi interesant de știut cum ar interpreta profeția Angela Merkel, Theresa May sau Emmanuel Macron…) Dincolo de pronosticul mai mult sau mai puțin hazardat, răsturnarea de perspectivă îi permite metecului să relativizeze lipsa de relevanță și de vizibilitate a dramelor care agită România: „Dar în definitiv e și cazul Pământului, dacă-l privim de pe Sirius, sau pur și simplu de la… Paris. Trebuie deci să reținem că orice valoare e o chestiune de distanță: de unde mă priviți?“
Dacă tot e să asistăm la un reviriment al Estului, al provinciei, al periferiei, nu e oare mai prudent să ne reactivăm gena barbară, transilvăneană? „De ce am părăsit Coasta Boacii?!“, se întreabă Cioran în 1979, cu mintea de pe urmă a Mitteleuropeanului din Rășinari. Un lucru e cert: suntem cu atât mai legați de un loc cu cât el e mai departe de tot și de toate – inclusiv de noi, în momentul când încercăm să-l reînviem în amintire. „Satul meu era pitit într-o vale: jur-împrejur, Carpații. Pentru mine era capătul lumii, sau centrul, mai curând centrul ei.“ La urma urmei, dacă Cioran n-ar fi părăsit Coasta Boacii, problemele pe care le-ar fi avut de înfruntat acolo sunt tot cele pe care nu le poate dezlega traversând Place de l’Odéon: „Din clipa în care faci abstracție de istorie, nu mai există loc privilegiat. Că locuiești într-un sătuc uitat sau într-o metropolă, e totuna, când e vorba de adevăratele probleme, problemele fără soluție.“
*
Să revenim în final la paradoxurile Europei Centrale, concentrate de Musil într-o scenă-cheie din Omul fără însușiri. Asistând resemnată la lungile discuții dintre prozaicul Ulrich și avântatul Walter, Clarisse are senzația că, dacă cineva ar opera o secțiune transversală în prezent, viața noastră ar arăta poate ca un inel, rotund, care pare să înconjoare ceva. Pentru a fi mai explicită, tânăra soție își scoate verigheta din deget și privește prin cercul ei spre peretele luminat de lampă: „Vreau să spun, la mijloc nu e chiar nimic, și totuși arată exact ca și cum tocmai ăsta ar fi lucrul important. „ Pentru Claudio Magris, inelul Clarissei din romanul lui Musil e metafora însăși a nihilismului în literatura modernă – o reprezentare geometrică a eșecului Acțiunii paralele, înțeles ca eclipsă a unei valori centrale capabile să confere sens întregii existențe.
După dispariția dublei monarhii, mulți dintre supraviețuitori aleg, de bunăvoie sau siliți de împrejurări, calea exilului. Departe de a consemna o ruptură brutală, inițiativa lor – adesea imitată de urmașii lor, născuți de partea nenorocoasă a Cortinei de Fier – nu face decât să prelungească vocația centrifugă a unei lumi expulzate din matricea vieneză și împinse inexorabil spre marginile continentului.
În Manifestul evadării pe care-l publică în Statele Unite, Andrei Codrescu – moștenitor, și el, al Kakaniei lui Broch și Musil – vede exilul ca pe „o pierdere fundamentală a tuturor centrelor, particulare sau publice“. Exilații se află în poziția ciudată de «a încerca să recâștige de la Vest centrul“, operațiune pe care vesticii n-o privesc, firește, cu ochi buni: «Ca persoane periferice însărcinate cu umplerea burții centrului cu artă, ei cer acestor exilați, care sunt (desigur!) perifericii periferiei, să facă sens din libertate.“
Or, cum să faci sens dintr-o libertate la care ai ajuns prea târziu, prea obosit, prea dezbărat de iluzii ? Răspunsul nu poate fi decât unul malițios, păgubos sau autoironic. În fabula cu cei trei români care și-au dat întâlnire în piața Fürstenberg, primul – Cioran – i-ar interpela pe parizienii care-l observă din balcoanele clădirilor haussmaniene cu un sibilinic „De unde mă priviți?“. Al doilea, Ionesco, ar interveni cu o replică în doi peri din Cântăreața cheală: „Luați un cerc, mângâiați-l, și el va deveni vicios.“ Iar al treilea, Eliade, ar conchide tăios, încheindu-și Pelerina: „Halal de Graal-ul nostru!“.
Întreaga existență a scriitorului exilat, chemat să înlocuiască lumea pierdută cu o alta, se întemeiază pe un Graal de mucava, pe un vid născător de iluzii, căruia tot Andrei Codrescu îi consacră un text intitulat Gaura din steag: e vorba de breșa născută din smulgerea brutală a emblemei socialiste de pe tricolor în zilele Revoluției din decembrie ’89, o breșă prin care scriitorul, simbolic, se întoarce acasă în anii ’90, după un sfert de secol de exil, așa cum Alisa trece prin oglindă, și Passe-muraille-ul lui Marcel Aymé prin zidul închisorii pariziene.
Kakania, la care au visat și ardelenii noștri, e tot un centru vid, un cerc devenit vicios, un loc simbolic unde moare totalitatea tradiției și se naște dispersiunea contemporană. Pivotul ideal al imperiului habsburgic, o spune tot Magris citându-l pe Broch, e „loja goală a împăratului, loja rezervată, în fiecare teatru din fiecare oraș al imperiului, în vederea unei eventuale vizite a suveranului, și în care suveranul nu-și face niciodată apariția.“
Gaura din steag, kilometrul zero, loja goală a împăratului sunt tot atâtea simboluri care ne reprezintă la modul cel mai adânc, mai autentic, și pe care știm să le revalorizăm, cu fatalism sau cu umor, în momentele de cumpănă. De altfel, monumentul din fața bisericii Sfântul Gheorghe Nou nu e o sferă plină ci, exact ca inelul Clarisei, o simplă armatură metalică în jurul unui centru inexistent, pe care-l sugerează, fatidic, și cifra din Kilometrul zero – o mulțime vidă. Sau, ca s-o spunem cu cuvintele lui Musil: „un mare gol și rotund ‘O’ ”, un neant fondator.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara