Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
O țară ca soarele de pe cer PERIFERIA – temă și variațiuni (II) de Corina Ciocârlie

După ce ai survolat Carpații și dealurile subcarpatice, se miră Paul Morand, „Bucureștiul îți aparține. Nu-l anunță nicio uzină, nicio periferie; verdeața se întinde neîntrerupt, dar avionul se rotește deja deasupra centrului, pe care-l crezi încă departe.” (Mai e mult până departe, cum spuneam…) Vederea aeriană îi permite diplomatului de carieră să plaseze Bucureștiul într-o perspectivă îndepărtată, spre Nord/Nord-Est – ca în filmul lui Hitchcock – unde se desfășoară, succesiv, colinele din jurul orașului – Dealul Spirii, Arsenalul și Cotroceniul –, apoi câmpia Moldovei, Basarabia și, undeva în zare, stepele nesfârșite ale Rusiei de sud. Iată însă că România a avut prudența și inteligența să nu se dezvolte spre nord-est, poartă naturală a invaziilor barbare. Coloana ei vertebrală au fost Carpații care,
„părăsind Dunărea lângă Viena, o regăsesc aici după ce au desenat un S imens în Europa răsăriteană. (…) Aici se află micile târguri fortificate Câmpulung, Curtea de Argeș, Târgoviște, care prefigurează Bucureștiul și au fost pe rând capitale, până când țara și-a găsit echilibrul, iar Bucureștiul s-a consolidat în centrul amfiteatrului valah apărat de marele arc carpatic, încovoiat ca spinarea unui hamal turc, și sprijinit, la temelie, pe fluviul hrănitor trecut cândva de împăratul Traian, părintele românilor.”
Sugestivă metaforă pentru Carpații considerați dintotdeauna un soi de coloană vertebrală a României: un hamal turc sprijinit pe un fluviu al Daciei trecut de un împărat roman…
Cu alte cuvinte, de la Burebista și Decebal până la Unirea din 1859, România și-a căutat îndelung configurația ideală, liniile de forță, centrul de greutate, pentru a-și câștiga în sfârșit, după aproape două mii de ani, dreptul la existență: necesara descoperire a kilometrului zero presupune, așadar, un îndelungat și dificil exercițiu de echilibristică. O spune limpede și Mircea Vulcănescu într-un eseu conceput în anii tulburi ai Războiului Al Doilea, inițial sub forma unei conferințe rostite în ianuarie 1943 la Ateneu, Dimensiunea românească a existenței. Un pasaj – adesea comentat și foarte controversat la vremea aceea – pornește tot de la binevenitele considerații cartografice:
„Harta unei țări, figura ei întipărită pe pământ și văzută de sus, nu e niciodată o înfățișare searbădă a pământului. Ea implică întotdeauna o interpretare a acestui pământ, o coordonare în sistem a putințelor de viață și de legături pe care le oferă, o înțelegere, o trăire, o plămădire a lui, aș zice o recreare, în funcțiile de intențiile unui popor.”
Or, tocmai de aici, din geometria variabilă în timp a intențiilor poporului, vin reproșurile pe care filosoful Vulcănescu le face inginerilor și politicienilor României Mari: unu, voința de unire a românilor „nu s-a obiectivat pe hartă prin niciun drum nou construit” după 1930, infrastructura rutieră rămânând cea de pe vremea regelui Carol I; doi, dezvoltarea neinspirată a Bucureștilor, capitală așezată în afara „cetății” podișului Transilvan și, prin urmare, extrem de vulnerabilă la un atac militar venit de la Sud: „Ca un fruct cu sâmburele situat prea aproape de coajă șaltfel spus, cu centrul situat prea aproape de margine, n.n.ț, Capitala României oferă un exemplu clar de negândire la realitate și de neacomodare la împrejurările ei.”
În contrast cu „nechibzuința” generalizată, doar doi oameni ar fi văzut clar, inginerul N. Theodorescu și regina Maria care, deopotrivă idealiști și realiști, au visat la o capitală a României „așezată în Ardeal, pe lângă Brașov sau Făgăraș, la cotul Oltului, Codlea sau Țara Bârsei. Trebuia să fie așezată capitala în miezul țării românești, la adăpostul munților, deopotrivă departe de toate hotarele, într-un loc de unde puteau porni căi la toate capetele țării, ca picioarele unui păianjen.”
Deși bucureștean get-beget, Mircea Vulcănescu preconizează la rându-i mutarea Capitalei în interiorul redutei transilvane și construcția unei armături de comunicații care să-i asigure siguranță și prosperitate economică. Dincolo de argumentele strategice, mai mult sau mai puțin valabile, e vorba aici de găsirea unui „echilibru interior” absolut necesar: abia astfel România va dobândi
„o capitală din care va fi dispărut predominarea elementului ‘de baltă’, elementul balcanic, specific acestuia. Va fi poate o capitală mai seacă, mai austeră, mai puțin largă și mai puțin ‘fermecătoare’ decât amestecul acesta de Răsărit latent și de Apus veleitar, care se pătrund și se alătură în București la tot pasul. Dar va fi aievea, așa cum o merităm, după chipul adevărat al României”.
Istoria nu i-a dat dreptate – pe niciun plan, vai… – lui Mircea Vulcănescu, dar chestiunea deplasării coordonatelor centrului, date fiind maleabilitatea și porozitatea circumferinței, merită oricând analizată.
*
Așadar, vorbind de periferie cu sensul de circumferință, care e sfera noastră de interese și unde-i e centrul vital? Între ieri și azi, mâine și poimâine, tratatul de la Trianon și cel de la Schengen, cum se vor deplasa liniile de forță și cum ne vom regăsi echilibrul interior?
A existat cetatea de scaun a Munteniei – Câmpulungul, Curtea de Argeș, Târgoviștea – și există capitala României moderne – Bucureștiul; există centrul geometric al teritoriului, la nord de orașul Făgăraș, și kilometrul zero din fața Bisericii Sf. Gheorghe Nou. Există Micul Paris de pe bulevardul Magheru și Parisul cunoscut din ilustrate și ghiduri de călătorii, cu Turnul Eiffel, Panthéon-ul și Cartierul Latin. Spre care dintre ele privim? Pe ce scară ne proiectăm?
Drept răspuns, am putea recurge la un pasaj dintr-o nuvelă mai puțin cunoscută a lui Mircea Eliade, Pelerina – apărută la Paris în 1982 și inspirată de amenințarea totalitară pe care scriitorul o cunoscuse în România la sfârșitul anilor ’30 și o regăsise în Portugalia la începutul anilor ’40. E o nuvelă despre suspiciune, despre teoria complotului, dar și despre sindromul periferiei. Încă din primul capitol, în toiul unei discuții despre faptul că există, bunăoară la Slatina, oameni care în primăvara lui 1969 citesc ziare vechi de trei ani, din primăvara lui 1966, cineva răspunde tăios: „Slatina e un oraș frumos, dar e în provincie…”. Trei pagini mai încolo, când se pune întrebarea dacă data de 20 sau 21 mai are vreo semnificație specială, răspunsul vine la fel de malițios : „Depinde de oraș. În anumite orașe de provincie 20 mai e mai important decât 21 mai…” Altfel spus, poți fi atât de provincial, atât de excentric, atât de înapoiat, încât să confunzi ziua, anul – ba, de ce nu, și secolul… Atâta doar că, din supoziție în supoziție, anacronismul ajunge să fie privit ca o posibilă acțiune subversivă, și atunci „serviciile” secrete încep să ancheteze, luînd în calcul fazele lunii, un posibil complot care, deși pornit de la Slatina, riscă să devină planetar:
„Firește, este o simplă ipoteză. Dar, pentru că știm că edițiile apocrife au fost expediate peste hotare – în Mexico, în Italia și sigur în alte părți – că, deci, este vorba de o acțiune internațională, nu trebuie să calculăm pe baza fazelor lunii de la noi, din România. Trebuie ținut seama de calendarul lunar din alte țări, chiar din foarte multe țări. Cred că serviciile speciale vor putea începe chiar în seara aceasta, utilizând calculatorul electronic. De la Observatorul Astronomic li se vor pune la dispoziție tabele de mare precizie, indicând fazele lunii de pe toată suprafața pământului. Computerele vor face restul. Ar trebui să începem întâi cu vecinii noștri, apoi Franța, Italia, Mexico, Suedia… Dar să nu uitați Uganda.”
Teoria complotului are meritul de a pune Slatina pe o orbită planetară, ba chiar cosmică, având în vedere că totul pare a se datora fazelor lunii. Prin contaminare metonimică, România intră în rezonanță cu Uganda anului de grație 1969, în așa fel încât periferiile planetei să poată câștiga o bătălie de etapă față cu aroganța centrului.
Oricât ar părea de absurd, constată unul dintre protagoniștii nuvelei, computerele au descifrat, ținând seama de calendarele lunare de pe toată suprafața pământului, „peste sute de mesaje redactate în 15 limbi, inclusiv limba română”. Surpriza ne poate ameți o clipă, dar nu ne face să ne pierdem luciditatea – ca dovadă, același personaj adaugă imediat, cu o urmă de tristețe în glas: „Noi suntem o țară mică. Și constituim, ca și multe alte țări, o societate mai mult sau mai puțin închisă. Asta e conjunctura istorică și trebuie să ținem seama de ea… Pe de altă parte, e greu de închipuit că anumite Supra-Puteri să nu încerce a profita de o asemenea tendință.”
De la evenimentele comentate în paginile Pelerinei a trecut exact o jumătate de secol. În primăvara-vara lui 2017, când Anglia se pregătește de Brexit, Franța a avut-o în turul doi al alegerilor pe Marine Le Pen, iar Donald Trump pare a fi decis să redeseneze hărțile planetei după o logică străină de toate proiecțiile cartografice consacrate, avertismentul formulat de protagoniștii nuvelei lui Eliade e mai actual ca oricând.
Revenind la întrebarea: la ce centru ne raportăm și care-i linia orizontului nostru ? până unde vedem în zare?, am putea relua analogia făcută de personajul lui Eliade în finalul nuvelei, ca o morală pesimistă a fabulei: „Au fost mulți săraci cu duhul în toată lumea asta a noastră. Dar cel mai faimos tot Parsifal a rămas. Căci a fost singurul care a întrebat: unde se află potirul Sfântului Graal?” Răspunsul, murmurat cu glas obosit, ar trebui să ne dea de gândit tuturor: „Halal de Graalul nostru! Halal de Graalul care ne-a fost nouă ursit să-l căutăm.” De ce? Pentru că, explică Eliade, „triumfă numai cel care vede departe”, or noi avem, zice-s-ar, supărătoarea tendință de a nu privi dincolo de Slatina…
De altfel, monumentului din fața Bisericii Sf. Gheorghe Nou – Kilometrul zero conceput de arhitectul Horia Creangă și Ștefan Niculescu – i s-a reproșat în repetate rânduri că nu indică, precum alte monumente similare din diverse orașe ale lumii, distanțele de pe întreg mapamondul, ci doar din România, Republica Moldova și fostul Cadrilater – de ca și cum perspectiva noastră cea mai largă, cea mai ambițioasă, n-ar fi planeta Terra, ori măcar Europa, ci doar România Mare…
Dificultatea de a ne situa la scară europeană e confirmată de un eseu al lui Tony Judt din 2001 intitulat, fără menajamente, România: la fundul grămezii.
„Acestea fiind spuse, prin ce participă totuși România la tabloul european? Pentru că nu este central-europeană în sens geografic (București este mai aproape de Istanbul decât de oricare dintre capitalele Europei Centrale). Nici nu face parte din ‘Europa Centrală’ a lui Milan Kundera: foste teritorii habsburgice (Ungaria, Cehoslovacia, Galiția) – ‘un Occident răpit’, aliniat imperiului sovietic.”
O distincție trebuie însă făcută, devreme ce Bucureștiului i se spune „micul Paris”, iar Timișoara – ca și Cernăuțiul – e supranumită „mica Vienă” sau „Viena de dincolo de Ring”:
„Călătorul ce trece prin Transilvania își spune până și astăzi că se află în Europa Centrală – arhitectura laică și religioasă, prezența minorităților lingvistice, chiar o anumită (relativă) prosperitate, toate acestea evocă regiunea căreia îi aparținuse cândva. Dar în sudul și estul munților Carpați este altceva. Chiar și în marginile vestice ale țării, cu excepția marilor orașe imperiale cum e Timișoara, ideea de ‘Europă centrală’ nu se bucură de prea multă popularitate printre români.”
Învățând din lecțiile istoriei, ne antrenăm să privim spre un Graal mai îndepărtat decât cel sugerat de noțiunea – și ea, adesea ironizată – de „spațiu carpato-danubiano-pontic”.
Bucureștiul rămâne, din perspectivă transilvană, un oraș „balcanic”, ba chiar „bizantin”, devreme ce e incapabil să reproducă, sau măcar să-și reprezinte, splendoarea Vienei imperiale, dar asta nu înseamnă totuși că bucureștenii își caută modelele la Atena ori la Istanbul: „Dacă românii cu educație din vechiul regat își îndreptau privirile înspre Occident”, notează Tony Judt, „ținta era Franța. Rosa Waldeck observa în 1942 că ‘orizontul românesc a fost întotdeauna dominat de Franța; nu mai era loc acolo pentru altcineva, nici chiar pentru Anglia’.“
Problema vine, ca în dragoste, din absența reciprocității. Refrenul „Je t’aime, moi non plus” e binecunoscut. Europa, preț de mai bine de o sută de ani, n-a stat „cu ochii ațintiți asupra noastră” decât în imaginația nemuritorului Farfuridi.
Reproșul pe care Milan Kundera i-l face Occidentului în 1983, că și-a întors spatele de la Europa Centrală, își are ecoul în mutațiile pe care Uniunea Europeană dă de înțeles că le-ar putea încuraja începând cu 2017. Recentul Summit de la Roma n-a făcut decât să confirme faptul că s-a trecut pe nesimțite de la „Europa cu două periferii” (una financiară – Sudul – și alta geopolitică – Estul) la „Europa cu două viteze”. De la Maastricht și Schengen încoace, centrul și marginile continentului s-au lansat într-o cursă contra-cronometru, la al cărei finiș gurile rele pretind că cei din urmă nu vor fi neapărat cei dintâi.
Urmărind traiectoriile exilaților noștri care au sfârșit totuși prin a deveni celebri, în pofida handicapului inițial, regăsim imaginea cartografiei aeriene la care recurge unul dintre ei, sibianul Andrei Codrescu stabilit la New York, într-un eseu intitulat Dispariția lui „afară”. Un manifest al evadării:
„Harta exilului seamănă cu hărțile radar folosite la urmărirea mișcării avioanelor: linii luminoase dincolo de frontiere. (…) Mișcările exilaților retrasează harta pentru a crea zone de urgență pentru lumile pierdute. (…) Un semn de întrebare începe să ne ducă înapoi, în istorie, punând toată cartografia sub semnul îndoielii. Se poate demonstra că toate țările imaginare din literatură au fost create de exilați literali sau metaforici. Conștiința Vestului este creația sufletelor periferice. Sub presiunea acestora, centrul trebuie să se redefinească. (…) Singura provocare vine de la închipuirile outsider-ilor. (…) Nepierzându-și țările ‘reale’, scriitorii din Vest și din America de Nord nu apar, din mai multe motive, pe această hartă.”
Să ne reîntoarcem așadar la Dicționarul explicativ al limbii române, pentru a vedea ce ne spune, printre rânduri, definiția outsiderului:
„OUTSIDER s.m. 1. (Anglicism) Străin, din afară ; situat în afară. Declasat. 2. (Sport) Cal care nu are șanse să ocupe un loc de frunte în concursurile hipice. Sportiv (sau echipă) fără prea mari șanse într-o competiție. 3. Întreprindere care nu face parte dintr-o uniune monopolistă.”
Altfel spus, oricât de talentat, de convingător și de carismatic ar fi, outsiderul n-are practic nici o șansă să răstoarne rezultatul, contrazicându- și cota la casa de pariuri. Handicapul inițial e prea mare, Rubiconul prea greu de traversat.
Să ne imaginăm un soi de fabulă cu scriitori și filosofi. În rolul insiderului, un parizian de souche: Georges Perec – autor, între altele, al unui text intitulat Espèces d’espaces, unde scriitorul își reprezintă cartografia universului pornind de la patul în care se trezește el dimineața și continuă cu descrierea, în cercuri concentrice, a tot ceea ce vede de jur împrejur: dormitorul, apartamentul, blocul cu cinci etaje, cartierul, orașul, țara, continentul etc. De altfel, adresa consemnată în paginile cărții – și corespunzând adresei lui reale din anii 1940 – e următoarea: Georges Perec, 18, rue de l’Assomption, scara A, etajul 3, ușa din dreapta, Paris arondismentul 16, departamentul Senei, Franța, Europa, Lumea, Universul. Cui îi funcționează astfel radarul și își poate imagina astfel poziționarea în spațiu, universul îi aparține, fără doar și poate…
În rolul outsiderului, am putea distribui nu unul, ci trei parizieni cu pașaport românesc : Emil Cioran, născut la Rășinari și ajuns la Paris în 1937, Eugen Ionescu, născut la Slatina și ajuns la Paris în 1938, Mircea Eliade, născut la București și ajuns la Paris în 1943. Grație fotografului Louis Monier, îi vedem pe toți trei laolaltă, zâmbitori, aparent nonșalanți, la o șuetă pariziană în piața Fürstenberg.
Imaginea emblematică, intens mediatizată, a celor trei granzi de România ascunde însă o sumă de frustrări și complexe, perfect rezumate de însemnările din Caietele lui Cioran, care se consideră un marginal, un provincial, un outsider, chiar și în mansarda de pe rue de l’Odéon: „Am toate stigmatele unui fost supus austro-ungar. Probabil de aici mi se trage incapacitatea de a mă simți at home în Franța.”
Când își revede traiectoria care l-a dus de la Rășinari la Paris, pe ruta Sibiu-București, Cioran formulează – la adresa sorții potrivnice – un reproș nici măcar voalat: „În mod normal, dacă ‘România’ n-ar fi existat, mi-aș fi făcut studiile la Budapesta și la Viena; sunt un om al Europei centrale și am în sânge tot fatalismul acestui popor fără noroc, dar în același timp sunt austro-ungar, aparțin vechii monarhii.”
Altfel spus, dacă n-ar fi fost momentul Unirii de la 1859 – și n-ar fi venit Slavici cu celebrul „Soarele pentru toți românii la București răsare” –, dacă nar fi fost tratatele de la Trianon și Saint-Germainen- Laye, Cioran ar fi putut privi mai departe cu un sentiment de familiaritate, de complicitate, ba chiar de apartenență, spre Viena, locul unde, în Europa, „încetează fericirea”… Așa, a fost nevoit să-și întoarcă privirea – exact ca și Kundera – spre Paris, unde s-a simțit, de la bun început, un metec, un exilat, un venu d’ailleurs.
Dacă boala specifică spațiului mioritic e periferita, atunci ea se manifestă prin ceea ce am putea numi sindromul Badea Cârțan – pelerinajul spre Roma, respectiv Londra, New York, Paris, bref, orice destinație sugerată de sloganul Go West! O spune, încă o dată, Andrei Codrescu: „Estul, în toate sensurile sale imponderabile, va curge spre Vest.” Vorbind despre patologii, să ne amintim de Cântăreții bolnavi ai lui Lucian Blaga : „Purtăm fără lacrimi / o boală în strune / și mergem de-a pururi / spre soare-apune”.
Nu întâmplător, poate, Rășinariul lui Cioran e situat, pe harta rutieră, la doar 56 de kilometri de Cârțișoara lui Badea Cârțan, și tot nu întâmplător cel din urmă, ciobanul, a murit exact În anul când s-a născut cel dintâi, scriitorul: în 1911. S-ar zice că inevitabilul periplu spre Vest al celor doi sibieni a presupus, la modul simbolic, o predare de ștafetă. Poate a fost necesar ca unul să se culce pe desagă lângă Columna lui Traian pentru ca celălalt să ajungă să fie publicat la Gallimard…
În rest, inutil de precizat că notorietatea lui Cioran – ca și a lui Eugen Ionescu ori Mircea Eliade – n-a făcut decât să agraveze complexele compatrioților săi, de vreme ce, pentru a deveni scriitor universal, el s-a stabilit în capitala Franței, nu a Valahiei, și a hotărât să scrie pe limba lui Mallarmé, nu pe a lui Slavici, renunțând astfel, fără drept de apel, la a mai fi doar scriitor român.
De la bunicul meu din Banat am învățat, copil fiind, două expresii care mi s-au părut dintotdeauna amuzante și pline de tâlc : buricul pământului și vârful știrului. Mai târziu mi-am dat seama că ele reflectă de fapt, în oglindă, complexul de superioritate al parizianului, sinonim cu aroganța centrului, și complexul de ex-centricitate al provincialului român, legat de sindromul periferitei. Ambele expresii, în vocabularul bunicului meu, erau sinonime cu Te crezi cineva?, dar sensul lor trebuie nuanțat – o știu acum, după ce am trăit ani buni în România, în Belgia, în Luxemburg și în Franța. Parizianul e, ca Georges Perec, și vârful știrului și buricul pământului: privește lumea de sus și din punctul central al proiecției cartografice, prin urmare e și arogant și nombrilist. Românul se crede doar vârful știrului: e mai șmecher și mai descurcăreț decât ceilalți, le dă lecții fraierilor din Occident care n-au înțeles cum devine situația, dar buricul pământului știe că nu e și nu va fi nicicând. Nu-l lasă accentul dâmbovițean și apucăturile balcanice, miticismul, țiganiada, fatalismul, spiritul mioritic, conferința de la Yalta și tratatul Schengen etc., etc.
Să fi înțeles ce, cum și unde nu vom ajunge niciodată deși ne-am fi dorit-o din toată inima, e deja o dovadă de mare luciditate. Iată cum definește Mircea Vulcănescu, în 1943, Dimensiunea românească a existenței:
„Există astfel, în sufletul acestui neam, o ispită a Romei, una a fondului nostru nelatin, o ispită greco-bizantină, o ispită – poate chiar două – slave: una slavobalcanică, alta a Rusiei lui Dostoievski. Există, de asemeni, ispite franceze și germane atât de puternice, încât ne-au putut înstrăina. O ispită polono-maghiară de trufie – mai ales în Ardeal. Toate aceste ispite s-au concretizat istoricește în curente politice și culturale, care au însemnătate în diferite timpuri. Și care continuă să polarizeze.”
Ceea ce numește Mircea Vulcănescu ispite sunt de fapt complexele contradictorii care ne definesc și ne plasează pe harta Europei: „Ne place sau nu ne place. Acestea sunt elementele reale pe care le purtăm în noi.” Trufie rimează, în compoziția noastră chimică, cu periferie. Vârful știrului, nu și buricul pământului.
(continuare și final În numărul viitor)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara