Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
O antologie a teatrului idiş în româneşte de Răzvan Voncu

De la „Dibuk” la „Lozul cel mare”. Antologie de teatru idiş, studiu introductiv, note şi ediţie alcătuită şi îngrijită de Camelia Crăciun, Editura Hasefer, Bucureşti, 2016, 355 pag.

Teatrul idiş s-a născut cu certitudine în România, prin spectacolele montate de Avram Goldfaden la Grădina de vară „Pomul verde” din Iaşi, începând cu premiera din 19 august 1876.

Deşi este una dintre priorităţile româneşti recunoscute în lume şi în pofida încercărilor repetate de a-i perpetua amintirea, fenomenul teatral idiş este, totuşi, mai puţin cunoscut, la noi, astăzi decât ieri şi, cu siguranţă, mai puţin decât ar merita. Nici contribuţia sa la dezvoltarea teatrului mondial (pentru că, după Iaşi, Goldfaden a plecat în America, unde a înfiinţat mai multe teatre pe Broadway, la începuturile bulevardului), nici influenţa covârşitoare pe care, în interbelic, prin Trupa din Vilna, a avut-o asupra avangardei teatrale româneşti, nu se bucură de atenţia specialiştilor.

Este motivul pentru care cercetătoarea Camelia Crăciun, una dintre cele mai cunoscute ebraiste de la noi, a procedat la alcătuirea unei antologii reprezentative a teatrului idiş, în traducere românească. Intitulată De la „Dibuk” la „Lozul cel mare” şi supraintitulată 140 de ani de teatru idiş în România, culegerea nu-şi propune să fie un omagiu formal adus memoriei lui Avram Goldfaden, ci un instrument de lucru pentru specialişti şi, totodată, o invitaţie la lectură, pentru marele public. Căci oricine merge la teatru a auzit, de pildă, de Dibuk, însă prea puţini asociază piesa cu numele autorului ei, S. An-Ski, şi cu atât mai puţin cu alte creaţii ale acestuia.

Antologia face, aşadar, oficiul de a recupera o serie de informaţii şi fapte de istorie literară şi teatrală uitate, pe fondul dispariţiei culturii idiş din Europa şi al împuţinării populaţiei evreieşti din România (din cauza Holocaustului şi a comunismului). Fenomen al cărui rezumat este chiar fotografia de pe coperta I, care reproduce un instantaneu dintr-o reprezentaţie cu piesa Comoara, de Şalom Alehem, pusă în scenă de Teatrul Evreiesc din Iaşi în anul 1950. Poza înfăţişează un decor şi o montare somptuoasă, o scenă plină de actori şi o viziune scenică de cel mai înalt nivel. Totuşi, peste numai 13 ani, Teatrul Evreiesc din Iaşi, urmaş direct al teatrului lui Goldfaden de la „Pomul verde”, se va desfiinţa din cauza diminuării populaţiei evreieşti din capitala Moldovei şi împrejurimi, iar clădirea lui va fi demolată. Astăzi, doar bustul lui Goldfaden din dreapta Teatrului Naţional mai aminteşte de deceniile de teatru idiş profesionist ieşean... Numai la Bucureşti, la Teatrul Evreiesc de Stat, mai este cultivată această tradiţie, care face parte deopotrivă din istoria teatrului românesc, israelian şi mondial.

Prin urmare, proiectul Cameliei Crăciun este conceput pe trei paliere: 1) o ediţie cuprinzând patru piese reprezentative ale teatrului idiş din România şi din lume, în traduceri de calitate, 2) un cuprinzător dicţionar literar, conţinând biobibliografia celor trei autori antologaţi (S. An-Ski, Şolem Aş şi Şalom Alehem), şi 3) un foarte util dosar al receptării lor în România (dat fiind că, exceptându-l pe ultimul, nu au mai fost reeditaţi de mult).

Astfel concepută, antologia De la „Dibuk” la „Lozul cel mare” este, simultan, o introducere în istoria acestui fenomen şi, cum spuneam, un instrument de lucru pentru cei interesaţi de raporturile dintre teatrul idiş şi cel românesc, ca şi de istoria intelectuală evreiască din România, în general. Ea scoate texte celebre, cunoscute publicului românesc, de sub zodia folclorului teatral, şi le repune în contextele culturale care le-au generat, relevând strânsa legătură dintre teatru şi istoria complexă prin care a trecut poporul evreu, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până la Holocaust. Căci teatrul era – în ideologia luministă a Haskalei, din care se alimentează şi Goldfaden, între alţii – un mijloc de dezvoltare culturală şi naţională, în Europa imperiilor, în care evreii erau emancipaţi ici şi colo (mai ales în Europa de Vest şi Centrală), dar erau discriminaţi peste tot (în special în Est, unde pogromurile erau, în Rusia ţaristă, la ordinea zilei). Spectacolul dramatic, sub toate formele lui, era o manifestare a sionismului – An-Ski este un presionist activ –, a dorinţei evreilor de a-şi regăsi, sub influenţa benefică a „secolului naţiunilor”, căminul naţional pierdut în Antichitate.

Antologia cuprinde patru piese: Dibuk (de S. An-Ski), Dumnezeul răzbunării (de Şolem Aş), Comoara şi Lozul cel mare (de Şalom Alehem). Traducătorii sunt I. Ludo, pentru piesele lui S. An-Ski şi Şalom Alehem, respectiv Schoss-Roman şi Cidel- Roman, pentru cea a lui Şolem Aş.

Sub acest aspect, aşadar, nu ne întâmpină nici o surpriză: texte clasice, în traduceri româneşti consacrate, realizate de scriitori români care se manifestă şi în idiş şi, mai ales, provin din lumea idişului Central şi Est- European. Cei care cunosc piesele numai din versiunile lor scenice – care, adesea, au ascultat de viziunea regizorală mai mult decât de textul original – au acum ocazia de a le parcurge în integralitatea lor, în versiuni româneşti atât de reuşite (în special cele aparţinându-i prozatorului I. Ludo), încât par scrise de-a dreptul în limba noastră. Editoarea a făcut, însă, oficiul de a corecta greşelile de tipar din ediţiile pe care a lucrat, de a adapta ortografia şi, mai ales, de a uniformiza transcrierea românească a onomasticii şi a titlurilor idiş, conform normelor ştiinţifice acreditate.

Spuneam că la fel de important este, pe lângă reeditarea în versiuni bine îngrijite a acestor piese clasice, şi aparatul critic al antologiei. Camelia Crăciun l-a gândit pornind de la dubla necesitate, de a informa un cititor care nu ştie prea multe despre teatrul idiş, dar şi de a-i fi util unui specialist care nu a mai beneficiat, în ultimele decenii, de ediţii bune din clasicii idiş, cu excepţia lui Şalom Alehem. Cum nici studiile despre teatrul evreiesc din România nu abundă, în anii din urmă, editoarea a adăugat biobibliografiei un foarte preţios dosar al receptării celor trei scriitori la noi. Acesta atestă deopotrivă amplitudinea fenomenului teatral evreiesc din România, întrepătrunderea lui cu teatrul românesc (şi Dibuk, şi Lozul cel mare au avut parte de montări în traducere românească), dar şi ravagiile pe care le-a făcut diminuarea populaţiei evreieşti, care a generat o inevitabilă împuţinare a montărilor teatrale, reduse, după desfiinţarea scenei ieşene, la TES din Bucureşti. De asemenea, reconstituirea pe care o face Camelia Crăciun mai spune ceva şi despre dispariţia culturii idiş, de la noi şi din Europa, în urma Holocaustului, dacă nu cumva şi despre antisemitismul regimului comunist din România: „Niciodată reeditate din interbelic şi până azi, textele din acest volum sunt aproape necunoscute publicului din România, care nu a avut acces la versiunea în limba română.” (p. 64). În consecinţă, se poate spune că antologia De la „Dibuk” la „Lozul cel mare”, realizată în anul în care se împlinesc 140 de ani de la întemeierea teatrului idiş, atestă, indirect, normalizarea societăţii româneşti şi eliberarea de unii demoni ai trecutului.

Cei trei clasici ai teatrului idiş, în excelentele versiuni româneşti antologate în prezenta ediţie, sunt tot atâtea faţete ale spiritului evreiesc Central şi Est-European. Un spirit în care religiozitatea hasidică şi apetitul ştiinţific al Haskalei, tradiţionalismul şi sionismul se întâlnesc în proporţii, uneori, greu de decelat. E o lume poetică, dar şi o lume care îşi pune întrebări grave cu privire la propriul trecut şi viitor. Discriminarea permanentă sub semnul căreia trăieşte ştetl-ul Central şi Est-European provoacă şi încurajează evaziunea în vis, în fantasmă şi în utopie, iar fericirea este o permanentă căutare.

Readucându-ni-i în atenţie pe aceşti dramaturgi de limbă idiş, Camelia Crăciun ne propune, de fapt, o incursiune într-o fascinantă lume dispărută, care conţine, însă, multă memorie culturală, de care teatrul românesc şi istoria noastră literară ar trebui să se arate mai interesate. Măcar pe această cale, a unei recuperă ri târzii, putem regăsi unul dintre „firele” culturale rupte de o istorie cumplită, a războiului, Holocaustului şi comunismului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara