Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
o adolescență perpetuă de Gheorghe Grigurcu

Poezia Aurei Christi dă impresia unei adolescențe neîncheiate încă. O căutare febrilă într-o diversitate de direcții, un elan ce se nutrește neîncetat din sine însuși, o incertitudine care se bizuie pe sine pentru a reveni la punctul de pornire spre a se depăși din nou, iată caracteristicile textelor d-sale care se adună acum, în număr impozant, într-o tentativă de expunere biografică. Pînă și risipa de cuvinte se înscrie în juvenilul tipar. E dificil de stabilit o organizare, o tematică anume ce ar putea părea pedantă în această strădanie de confesiune „la cald“, dispusă a utiliza tot soiul de motive. „Totul începe cu un fel/ de-amețeală și senzație de vertij“ (Același scenariu), admite autoarea. Eul n-ar fi decît „o mască/ sau nu mai mult decît o fîntînă“, trupul se află „la ani-lumină“ de eu, în atmosfera unei solitudini „de început de lume“. Dispoziția e perpetuu inaugurală. Senzorial, avem a face cu „umezeală și ceață“, moralmente, cu „o așteptare rece,/ fără obiect, în care/ crezi fără să știi/ că mai crezi“ (ibidem). Așadar, apar, bine marcate, semnele dezabuzării, premise ale unei crize a înstrăinării de sine, generatoare de prematur scepticism: „Tu nu mai ești tu însuți/ de mult. A rămas în urmă/ zgomotul și dorința;/ praf și pulbere s-au făcut/ tabieturile, iubirile, războaiele./ E o liniște ca de sfîrșit de lume./ Miroase a infern și a mure./ Ceva se simte, totuși…/ Ceva ca o adiere, ca o boare/ dinspre adîncuri obscure.// Înaintezi cu un amestec/ de teamă, curiozitate,/ smerenie, sfială și ceva/ indefinit,/ crescînd/ după ce ai aflat că nu e/ nimic de văzut,/ de-așteptat, de iubit“ (ibidem). În consecință înregistrăm eforturile poetei de a-și stabili identitatea. „Întîmplarea“ o face să transcrie „tot ce murmură/ cineva fără chip,/ fără identitate,/ rădăcină, patrie nume“ (ibidem). Acest anonim însumează trecutul încă fraged al ființei care, deja ajunsă la granița introvertirii, dorește a-și delimita proprietatea existențială: „Cineva ascultat cu respirația tăiată/ așa cum ciulești/ urechea lăuntrică/ la amintirea/ unei bolboroseli/ în efortul/ de a-ți aduce aminte/ dacă-ți aparține“ (ibidem). În chip firesc se încheagă un cult al incipitului. Un incipit nescutit de dubii, dar o salutară alternativă la prezent prin natura sa mitică. Întîmpinat cu o sfială bucuroasă care ajunge la bucuria explozivă a unei certitudini emoționale: „Da, viața, viața ta de aici, de acum,/ ah, parcă e și parcă nu e, și parcă/ n-a fost vreodată… Abia atunci, în sfîrșit,/ în sfîrșit, se poate vorbi de un început./ Un început de zile mari. Un început/ ca o tornadă enormă. Ca o tornadă/ salvatoare“. (Și simți încet, tot mai încet). Într-o satisfacție a stării primare, a „nebuloasei“ care e o aluzie geneziacă, Aura Christi își propune „a lucra“ viața cum o materie primă. Un program nonstop împărțit între inspirație și narcisism subtextual, deoarece țelul îl reprezintă „marea lucrare“ a creației lirice care s-ar cuveni să îmbrățișeze cam tot ce există în Creația divină: „Trebuie lucrat viul din oameni,/ îi spune Alioșa lui Ivan. Și/ jariștea verii, învinsă în tindă,/ se cuvine lucrată. Trebuie/ lucrat totul, clipă de clipă,/ cît suntem pe uriașa aripă/ și-n ochii uitați în oglindă.// trebuie șlefuită pe îndelete,/ ca la carte, ceas de ceas,/ marea lucrare: iarba, sfinții,/ ultimii dintre oameni, lutul,/ rozele, florile de piatră, marea,/ eroii, păsările și neapărat/ zăpăcita inimă în care au rămas// sfintele zburătoare…“ (Marea lucrare). Pe nerăsuflate, permanenta adolescență a autoarei în discuție înțelege a îmbrățișa în acolada invocării d-sale „totul, totul, totul: muntele, lumea,/ vara, ochii, coasta, marea,/ sternul, apostolii și marginea// sufletului“ (ibidem). Ce ar fi această „margine a sufletului“? Foarte cu putință o viziune a renunțării la funcția activă a ființei, la desprinderea acesteia de perisabilul miraj al dorințelor. Nirvana e astfel grafiată cu o inocentă resemnare: „Cînd totul pare sfîrșit, încheiat,/ ajuns la limita ultimei limite/ și bătut de tot – definitiv vreau să zic – / în cuie, în vecii tuturor vecilor…/ Cînd stai și aștepți și nu mai gîndești,/ nici nu vrei să gîndești, și nu mai visezi,/ nici nu vrei să visezi, și nu mai citești,/ nici nu vrei să citești, și nu mai asculți,/ nici nu vrei să asculți în vecii tuturor vecilor…/ Cînd de secole… nici muzică nu mai asculți…/ Nici muzică nu vrei să asculți de-a pururi/ și în vecii vecilor… Nici muzică, cerule…/ Nici muzică… O, cînd de nimeni nu mai asculți,/ chiar de nimeni, de nimeni și de nimic…“ (Cînd totul pare sfîrșit). Dar urmează episoade ale restabilirii vieții în parametrii săi năvalnici, în clocotul său pe care secvențele demisionare nu fac decît a-l potența. După cum recurența vitalității potențează dispoziția retractilă: „Și parcă trupul/ acesta, care parcă e-al tău, da, mai întîrzie aici,/ în zadar întîrzie pe un fel de straniu hotar/ între lumi fără nume, care – fac ce fac – și dispar, iarăși apar, dispar și apar într-un ritm/ ciudat, încet, furtunos, încet, tot mai încet/ apoi vijelios, neabătut, amețitor… Și trupul?.../ Și trupul parcă e, da, parcă mai e… acolo,/ pe duh… și parcă nu e, da, parcă nu e…“ (Cînd nimeni nu vine). Dacă adolescența e, potrivit lui Valéry, o succesiune de cîștiguri și pierderi, însăși această continuă balansare între extreme nu semnalizează o energie dominantă? Aura Christi scrie neobosit, cu un impresionant avînt care pare a deriva din starea de spirit generată de stabilirea d-sale în peisajul literar al României, sau, poate, din zăcămîntul creator, încă nedesțelenit suficient, al Basarabiei noastre natale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara