Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
O. K. de Liviu Dănceanu


Muzica nord-americană savanta contemporană este înainte de toate autotrofă. Cea care i-a livrat pe Ives, Cage sau Crumb se hrăneşte singură din tradiţii parţiale ori din propriile-i fantasme şi închipuiri. Ofuscarea confratelui european e de înţeles, dar din multe puncte de vedere ilegitimă. "Cum adică, muzicile noastre, pline de armături solide, ca să nu mai spunem cât de impecabil lucrate, nu pot fi luate drept modele de aceşti yankey nestăpâniţi şi incorigibili? Cum se face că muzica noastră europeană, stilată şi certificată de codul bunelor purtări nu obţine viza decât temporară în teritoriile de peste Atlantic?" Modele, nicidecum. în cel mai bun caz nişte edecuri pe care, făcând puţină ordine prin relativ succinta lor istorie, americanii, izbindu-se de ele, le aşează cu indiferenţă; atâta doar ca uneori le mai şterge de praf. Cât despre viza pe termen lung, nici nu poate fi vorba în condiţiile în care nord-americanii sunt în permanentă mişcare şi transformare a identităţii. Şi, uite-aşa, devenim maliţioşi, spunând că muzica de peste ocean e fie naivă şi infantilă, fie invalidă sau factice. Dacă naive, infantile, invalide ori factice pot fi muzicile neoclasico-postseriale, repetitiv-minimaliste, ludic-improvizatorice sau cele electronico-acustice - acestea fiind cele patru direcţii principale ale noii componistici nord-americane. Unde mai pui că mai toate poartă surâsul natural, firesc al jazz-ului, cu spiritul său libertin, imprevizibil. Chiar şi atunci când e vorba despre muzica asistată de ordinator, cu organizările ei fractale, se simte o anume detaşare şi o cât de discretă propensiune pentru jocul spontan, oarecum gratuit. Nu ştiu dacă pe compozitorii americani îi interesează faptul că, derivat din verbul frângere (: a sparge, a zdrobi în bucăţi neregulate), latinescul fractus denomina fragmentul, fracţiunea, neregularitatea ori întreruperea. Ştiu însă că termenul fractal a însemnat doar o escală în zborul imaginaţiei la Benoit Mandelbrot - zbor graţie căruia geometria a fost aşezată în matca iniţială şi în destinul ei originar: acela de a furniza o descriere amănunţită a Terrei (geo), precum şi o măsură elocventă (metron). încă de la mijlocul anilor şaptezeci ai secolului trecut, fractalul acoperă întregul program al unei autentice revoluţii anti-euclidiene, a doua după cea lansată de Lobacevski şi Riemann, iar pătrunderea mulţimilor fractale (fie ele ale lui Cantor, von Koch sau Sierpinski) în tehnologia unor opere de artă atestă o anume ubicuitate şi chiar universalitate. în muzică, nord-americanii au fost cei dintâi confiscaţi de spectacolul iscat de teoria fractală ce pendulează între concreteţea calculului meticulos (vezi abundenţa softurilor de o atare descendenţă) şi abstractul unor semnificaţii pur intuitive. în realitate, o structură muzicală orientată fractal impune autosimilaritatea (omotetia interna), prin care fiecare segment reprezintă epura întregului; apoi forma este extrem de regulată, întreruptă ori fragmentată (într-un cuvânt, deformată), iar obiectele sonore sunt deosebit de variate, acoperind o scală de valori şi de caracteristici foarte largă. Nimic nu este dinainte hotărât (cu toate că ordinatorul e programat să efectueze anumite operaţii), tot aşa cum nimic nu este întâmplător. Ca în celebra opoziţie a stoicilor dintre "ceea ce depinde de noi şi ceea ce este independent de voinţa noastră". în memoria hardurilor sutelor de mii de computere arondate puzderiei de Scholls of Music din marile Universităţi americane sunt încrustate fel şi fel de programe de editare, de scriere ori chiar de compoziţie muzicală. Aici, n-au ce face, "yankeii" sunt datori vânduţi lui Pitagora, cel ce atribuia o forţă morală matematicii, dar, într-un anume fel, şi lui Democrit, după care muzica nu s-ar fi născut din necesitate, ci pentru lux. Aceasta nu înseamnă că cel care nu stăpâneşte "limba latină a secolului XX" (cum numea Grigore Moisil matematica) este mai puţin moral şi nici ca "scientia bene modulanti" (cum definea muzica Hindemith) este destinată exclusiv elitelor. Componistica americană o dovedeşte din plin. Pe de o parte asistăm la o abordare matematică (cibernetica) a mai tuturor teritoriilor cunoaşterii (inclusiv a spaţiului sonor); pe de altă parte, pentru o eficientă aprehendare a operelor artistice (deci, şi a unui opus muzical) nu este obligatorie cochetarea cu intimităţile matematicilor superioare. Şi totuşi, muzica şi matematica au, cel puţin în teoria şi practica universitară americană, certe afinităţi comunicând subteran (dar şi la marile altitudini ale spiritului) sub varii aspecte. Relaţiile ce există între muzică şi matematică sunt îndeobşte observate, comentate şi, mai ales, valorificate. Ambele, se ştie, sunt limbaje universale. Din ce în ce mai mulţi muzicieni recurg la arsenalul matematicii, în timp ce destui matematicieni se inspiră din anatomia artei sunetelor. Probabil că nu poţi intra în împărăţia muzicii autentice dacă nu ai măcar o intuiţie matematică, tot aşa cum presupun că nu poţi atinge marea performanţă într-ale matematicii dacă nu posezi un oarece instinct muzical. în mod frecvent tinerii muzicieni americani se lasă pătrunşi de un anume spirit matematic pentru a prinde vibraţia muzicii, în acelaşi timp însă se umplu de muzică întru exersarea acelui organ al simţului superior lăuntric, generator de ecuaţii şi funcţii matematice tot mai mirobolante. Parafrazându-i pe Novalis şi Heine, ma putea spune că "matematica este o artă ce înlocuieşte natura prin inteligenţă", iar muzica - o ştiinţă minune care "se află între gândire şi percepţie; este ca o nedesluşită intermediară între spirit şi materie, înrudită cu amândouă şi totuşi deosebită de ele; e spirit, dar un spirit care are nevoie de ritm; este materie, dar o materie care se poate lipsi de spaţiu". Or, dacă noi, europenii suntem implacabil legaţi de un anume spaţiu (poate chiar şi de un sound al locului), americanii au avantajul laxităţii şi neatârnării. De aici poate ironia, causticitatea şi aroganţa noastră. Şi nu cred că sunt neapărat atribute smulse de înclinaţia tipică europeanului pentru maliţie şi orgoliu, ci uneori atare aprecieri sunt pur şi simplu senine, eliberate de patimi şi parti-pris-uri. Să ne gândim doar la monotonia cenuşie a muzicilor postseriale, la speculaţia evident mercantilă a creaţiilor repetitive (cele mai recente fiind tangente la muzica rock), la ambiguitatea şi uneori duplicitatea show-urilor improvizatorice ori la absenţa încă a unor forme şi genuri specifice muzicii electronice şi celei elaborate cu ajutorul ordinatorului. Numai că toate aceste (presupuse?) defectivităţi se văd cu mai mare acuitate de pe partea cealaltă a Oceanului: din Europa. Altminteri, muzica americană e autotrofă. Adică, democratică, independentă, imună şi poate chiar sfidătoare. Sau, mai pe scurt, aşa e ea. O. K.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara