Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Învăţămăntul universitar de Mihai Maci

Problemele învăţămîntului universitar (la fel ca ale întregului învăţămînt) devin - din ce în ce mai mult (şi din fericire) - subiect al dezbaterii publice. Deocamdată difuză, şi mai curînd obstrucţionată decît încurajată de directivele ministeriale, această dezbatere începe să se structureze. Fiecare din cei care participă la procesul de învăţămînt are ocazia de a aduce la lumină acele probleme cu care se confruntă şi de a face vizibile acele lucruri care scapă retoricii politice şi administrative a înalţilor funcţionari care decid soarta şcolii româneşti. În ce mă priveşte, voi încerca să schiţez - aşa cum le înţeleg eu - principalele probleme ale învăţămîntului universitar din România zilei de astăzi.

Imperativul pieţei. Cred că trebuie să ne ferim de riscul ca, invocînd cu orice ocazie piaţa, aceasta să devină o hiperbolă cu ajutorul căreia se poate justifica orice. "Piaţa vrea", "piaţa cere", "piaţa hotărăşte", etc. sînt cel mai adesea formule menite a bloca orice problematizare a unui aspect sau altul al situaţiei în care ne aflăm. Mi se pare extrem de important să dăm pieţei ceea ce e al pieţei, dar la fel de important mi se pare să ne ferim de tentaţia de a confunda piaţa cu Providenţa. Mai ales atunci cînd discuţia se poartă pe terenul educaţiei. Căci menirea educaţiei este, neîndoielnic, şi aceea de a răspunde cererii de persoane instruite într-o direcţie sau alta - cerere pe care o formulează piaţa prezentului - dar, în acelaşi timp, şi aceea de a forma (cu tot ceea ce presupune acest cuvînt) piaţa zilei de mîine. Statutul şcolii este paradoxal: pe de o parte e şi ea inclusă (ca aproape toate aspectele vieţii noastre) în mecanismul pieţei, pe de altă parte îi rezistă, acţionînd ca un ponderator şi un corectiv al derapajelor mecanismului. Scopul educaţiei e acela de-a ne deschide - prin intermediul unei formaţii generale şi specializate - mintea şi inima de aşa manieră încît să nu ne pierdem în imediat şi să fim capabili a ne distanţa de tirania cotidianului. Şi, în egală măsură, acela de-a ne aminti mereu că piaţa e o expresie a modernităţii şi a modernizării (care ne solicită participarea şi ne deschide posibilitatea împlinirii), şi nu un pseudonim al arhaicului destin implacabil ce striveşte vieţi. Mecanica cererii şi a ofertei (indiferent cît de rigidă sau de flexibilă ar fi ea) nu poate substitui actul de gîndire.

Statutul universităţilor. Este necesar să se tranşeze în mod clar asupra caracterului învăţămîntului dispensat de universităţile zise "de stat": acesta e efectiv de stat sau e particular? Atît Ministerul, cît şi universităţile sînt mai curînd interesate în perpetuarea ambiguităţii, deoarece - e uşor de înţeles - la mijloc e vorba pe de-o parte de bani, pe de alta de asumarea unor responsabilităţi deja istorice. Universităţile (aceleaşi universităţi) sînt de stat atunci cînd cer bani de la buget (pe cap de student), dar private atunci cînd percep taxe sau cînd stabilesc grilele (şi criteriile) de salarizare. Ministerul (acelaşi minister), la rîndul său, lasă deplină libertate universităţilor în ceea ce priveşte organizarea programelor de studiu, cu condiţia ca acestea să treacă printr-un sistem de acreditare atît de stufos, încît în mod fatal se ajunge la copierea unor scheme ce-au mers în altă parte, la un stahanovism al producţiei de hîrtii şi la anticiparea temătoare a reacţiilor comisiilor fără număr care vin "de sus". Astfel ar fi, spre marea bucurie a tuturor, armonizate autonomia cu controlul şi viziunea de ansamblu cu diversitatea. E o banalitate să spun că toate aceste pseudosoluţii nu fac decît să accentueze pînă la patologic formalismul creării de "dosare" şi "comisii" care au din ce în ce mai puţină legătură cu realitatea muncii cadrului didactic. Acestuia - în dispreţul specializării lui - i se cere să fie funcţionar administrativ (ce întocmeşte dosare - care se multiplică şi se schimbă într-un ritm halucinant), manager (care atrage şi distribuie fonduri în cadrul departamentelor), reprezentat de relaţii publice, "conducător al calculatorului", Astfel se reuşeşte amestecarea competenţelor pînă la a se sugera fie triumful mediocrităţii, fie cel al imposturii. Trecînd ca rubrici curriculare toate atribuţiile de mai sus nu se face altceva decît să fie relativizate adevăratele noastre competenţe care, astfel, devin subpuncte pe o listă de calităţi la care nici măcar "omul multilateral dezvoltat" nu visa.

Rolul universităţii în viaţa studentului. Ce e public şi ce e privat în educaţie? Pînă unde lucrurile cad în sarcina şcolii şi ce poate sistemul educaţional în ceea ce priveşte "şcoala de după şcoală"? Cred că aici trebuie să se ţină cont de mai multe lucruri: de pildă de faptul că limitarea burselor şi nevoile sociale crescînde îi determină pe cei mai mulţi dintre studenţi să se angajeze în diverse slujbe pe perioada studiilor. Acest fapt reduce în mod manifest timpul pe care ei îl pot consacra studiului şi - cel mai vizibil - prezenţei la ore. Vechile forme ale procesului educativ (în primul rînd studiul pe tratate), de care profesorii se simt ataşaţi, le rămîn străine şi inaccesibile tinerilor absolvenţi de liceu. Care e modalitatea cea mai adecvată de a face accesibilă o informaţie fundamentală potenţialilor ei beneficiari? Pînă unde pot fi reduşi (sau suspendaţi) tropii vechiului învăţămînt universitar fără a dizolva Universitatea într-o formă boemă de "comunicare"? Se vorbeşte tot mai des de implicarea studenţilor în elaborarea programelor universitare. Ar fi bine să fie aşa. Dar, de prea multe ori, "implicarea" e concesia formală ce li se face unor persoane care, în fapt, sînt tratate aproape exclusiv ca nişte contribuabili. În ce mă priveşte, cred cu toată convingerea că adevărata solicitudine faţă de studenţi constă în felul în care noi, ca profesori, reuşim să facem trecerea de la cunoştinţele noastre la problemele lor, de aşa manieră încît ceea ce noi le putem da să-i ajute efectiv în experienţa lor cotidiană.

Raportul dintre teorie / cultură generală pe de-o parte şi practică / învăţămînt profesional pe de alta. Imperativul momentului pare a fi acela al unei formaţii profesionale care să-i faciliteze absolventului o inserţie rapidă pe piaţa muncii. Drept care învăţămîntul dispensat de Universitate ia - cel mai adesea - forma unui algoritm minimal a cărui aplicare mecanică ar garanta cu necesitate succesul. În consecinţă, programele sînt asaltate de tot soiul de "metodici", "metodologii", "tehnologii" şi "legislaţii domeniale" a căror menire e aceea de a deprinde studentul cu nişte scheme menite a cadra orice tip de realitate. Însă asemenea "metode" de educaţie nu formează, ci "formatează" oameni închişi, fără nici o flexibilitate, reduşi la aplicarea mecanică a unui set de date invariabile care, mai devreme sau mai tîrziu, conştient sau incon­ştient, vor înmulţi masa de funcţionari obtuzi şi reactivi pe care astăzi încă îi critică. Dar problema cea mai serioasă pe care merită să ne-o punem cu toţii este aceea a limitelor Universităţii. În definitiv, poate fi numită orice formă de învăţămînt postliceal care dispensează o diplomă de Universitate? Care e deschiderea culturală - oferită de Universitate - a unui inginer, a unui economist, a unui absolvent de Drept, a unui medic etc., altfel spus a celor mai bine primiţi pe piaţa muncii? Nu sînt tocmai ei discriminaţi de un sistem de învăţămînt care, în loc să-i deschidă spre universal, îi reduce la statutul unor tehnicieni ce au ca sigur orizont perspectiva de-a cîştiga bine? Diploma lor e, la urma urmei, una de Universitate sau de şcoală profesională?

Valabilitatea diplomelor universitare. Experienţa ne arată că, indiferent de diplomă şi de "interviu" sau "examen", cel mai adesea angajarea ţine de hazard, dacă nu de bunăvoinţa unei rude care s-a ajuns. Iar pentru locurile din faţă, cele a căror menire ar trebui să fie aceea de-a motiva ascensiunea socială, diploma chiar nu mai contează. Dacă indiferent de ce (şi cum) faci, poţi ajunge orice - atunci o instituţie a evoluţei stadiale precum şcoala nu-şi mai are rostul. Şcoala are credit dacă (şi numai dacă) studentul şi părintele văd că ea e în măsură să dea atît un conţinut, cît şi un statut celui care o absolvă. Pînă acum evoluţia şi fluctuaţiile pieţei forţei de muncă au depins în bună măsură de un joc al hazardului în care rolul cel mai important îl va fi avut atracţia ţării low cost şi "adaptarea" - mimetică şi nereflectată - "la normele europene". Şi, mai mult decît orice, profitul pe care-l aduce specularea momentului. Astăzi descoperim că nu avem ingineri constructori, deoarece mult timp - atunci cînd piaţa nu o cerea imperativ - formarea acestora a fost neglijată. Astăzi desfiinţăm secţii - "nerentabile" - de limbi clasice fără a ne întreba ce vom face dacă mîine vom avea nevoie de elinişti sau de latinişti.

Problema demografică. La jumătatea anilor '90, locurile din învăţămîntul universitar de stat s-au "liberalizat"(pentru a contrabalansa ascensiunea universităţilor private), adică s-a trecut la formula - benefică pentru toată lumea - "cu plată". Numărul locurilor n-a mai fost fixat la o limită maximală, ci, în sfîrşit, în facultăţi putea intra oricine voia şi plătea. S-a întîmplat ceea ce era de aşteptat: toţi cei care-şi încercaseră de nu ştiu cîte ori norocul pe la porţile Facultăţii s-au văzut studenţi. Şi, evident, elevii de liceu au fost lipsiţi de perspectiva colapsului existenţial pe care-l presupunea căderea la Facultate. Universitatea, obnubilată de valurile de candidaţi, a trecut la angajări masive, la promovări rapide, la crearea de noi secţii, la diversificarea programelor etc. Lucruri altminteri bune, dar care erau lipsite de perspectiva lucidă a faptului că, o dată cu epuizarea valurilor de eterni candidaţi, se va reveni la un bazin demografic nu doar stabil, ci în scădere. Inutil să mai spun că Ministerul a urmat deschiderea Universităţilor şi că toate anagjările ce s-au făcut atunci poartă onorabila patentă a supremei instituţii de educaţie din ţară. Astăzi, acelaşi Minister se vede cu un număr de cadre universitare care, cu puţin nenoroc, va ajunge egal cu cel al studenţilor. Drept care se inventează cu obstinaţie tot felul de trepte - acreditări, granturi, ARACIS-uri şi CNCSIS-uri, comisii de calitate şi de etică încununate cu o nouă lege a învăţămîntului universitar care, toate la un loc, sînt - în negativ - imaginea singurei legi care contează: aceea a disponibilizării unui excedent de cadre, a comasării secţiilor şi a reducerii universităţilor.
Cît priveşte "adaptarea la normele europene", cel mai adesea se ajunge în situaţii care, dacă n-ar fi triste, ar părea vesele. Am să dau un singur exemplu: acela al "implementării" Convenţiei de la Bologna. Se ştie, aceasta prevede o eşalonare pe trei nivele (licenţă, masterat şi doctorat) a studiilor universitare. E limpede că mai peste tot baza o alcătuieşte licenţa (deşi sînt în plină dezvoltare şi fabricile de masterate pentru funcţionarii publici cărora o asemenea diplomă le asigură un semnificativ spor de salariu). Astfel că prima morală a Bolognei a fost aceea că Facultatea s-a redus de la patru, la trei ani. Ca să nu riscăm disponibilizarea unor colegi (cu ce drept am putea face aşa ceva?), s-a optat pentru eliminarea majorităţii (sau uneori a tuturor) orelor ţinute de cadre didactice de la alte secţii sau facultăţi. Şi, după cum era de aşteptat, minunea s-a produs: în trei ani de zile se face şi pregătirea generală (că doar asta scrie pe diplomă), şi cea de specialitate (căci fără profesori de la alte discipline ne specializăm). E mai puţin limpede ce va face - cam cu aceiaşi profesori - masteratul. Cum Europa n-a reuşit încă această performan­ţă, putem fi mîndri că sîntem, încă o dată, protocronişti!
Cu mai bine de opt decenii în urmă, la înfiinţarea Universităţii din Cluj, Vasile Pârvan spunea că, dacă e ca noua Universitate să devină doar un centru al lipsei de onestitate şi de seriozitate, atunci mai bine nu s-ar face. Cuvintele lui rezonează la fel de actual, dar democratic - pentru tot învăţămîntul universitar, şi astăzi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara