Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Nuntă în traductologie de Muguraş Constantinescu

În ultimii ani în traductologie s-au impus câteva nume, devenite referinţe inconturnabile pentru învăţăcel dar şi pentru maestru în materie.

Astfel, Mounin care reînvie metafora „frumoaselor infidele” pentru traducerile plăcute, făcute pe gustul şi după aşteptările publicului, dar cu serioase entorse faţă de original; Meschonnic cu ideea că ritmul e decisiv în traducereatext, adică adevărata traducere; Berman şi respectul faţă de stranietatea traducerii şi faţă de străinul pe care aceasta îl reprezintă; Ladmiral cu ideea că traductologie fară fundamentul practicii – praxelogie – nu există şi că nu putem vorbi de teoria traducerii ci doar de teoremele acesteia; Venutti care atrage atenţia asupra invizibilităţii traducătorului; Theo Hermans care identifică o voce a traducătorului în textul tradus; Reiss care concepe traducerea în funcţie de scopul ei, Delisle pentru care traductologia fără istoria traducerii şi fără traducători nu merită să fie luată în seamă; Hewson care luptă pentru o critică a traducerii şi o interpretare justă asigurată de textul tradus; Ballard care impune o traductologie realistă în care experienţa şi practica sunt determinante; Oittinen care permite mari libertăţi în traducerea pentru copii în numele destinatarului; Pederzoli care vorbeşte de dilema destinatarului în traducerea destinată publicului tânăr; Mavrodin care propune o poietică a traducerii, inspirată de teoria literară etc.
Toate aceste idei se referă însă doar la traducerea textului literar şi, eventual, a celui din ştiinţele umaniste, în timp ce piaţa traducerii este ocupată, spun statisticile, doar în proporţie de 10% de traducerea literară, restul covârşitor revenind traducerii specializate, într-un un domeniu sau altul. Aceasta necesită însă cunoaşterea şi folosirea unei terminologii, altfel spus a unor cuvinte specifice, fără de care înţelegerea cutărei discipline sau ştiinţe este imposibilă.
Situaţia oarecum paradoxală, şi anume disproporţia între teoretizarea traducerii literare şi locul ei în viaţa societăţii, l-a determinat pe Nicolas Froeliger de la Universitatea Paris VII să propună o reflecţie, bine fundamentată şi hrănită de practică, despre ceea ce el numeşte traducerea „pragmatică”. Aceasta din urmă nu e deloc uşoară şi presupune, pur şi simplu, nunta analogicului şi a numericului, după cum ingenios îşi intitulează el cartea, Les noces de l’analogique et du numérique. De la traduction pragmatique, apărută în 2013, la Editura Les Belles Lettres, cap de serie al colecţiei Traductologiques. El încearcă astfel să dea o replică „traductologiei literare” care este „bogată, foarte interesantă, dezvoltată, stimulatoare din punct de vedere intelectual şi, în plus, solid aşezată pe plan instituţional”.
Autorul are un parcurs surprinzător. A urmat faimoasa şcoala ESIT (Ecole Supérieure d’Interprètes et de Traducteurs) din Paris, prima de acest gen din Franţa, a practicat timp de 17 ani meseria de traducător specializat, între altele la societatea Architexte pe care a şi fondat-o, şi-a dat doctoratul în literatură americană (Thomas Pynchon ) la Universitatea Sorbonne Nouvelle, iar mai târziu a obţinut abilitarea pentru a conduce cercetare la Universitatea Grenoble III, în domeniul traductologiei. În prezent predă, de câtăva vreme, la Universitatea Paris VII cursuri precum traducerea jurnalistică, traducerea financiară, dar şi „cultura generală a traducerii”, concept pe care l-a şi impus în ceea ce el numeşte „comunitatea traductologică”. Tot Froeliger este artizanul unui colocviu atipic Traductologie de plein champ (Traductologie de teren), în trei sesiuni diferite la trei mari universităţi, cunoscute pentru structurile lor de formare a traducătorilor, Universitatea din Geneva, Universitatea Liberă din Bruxelles şi Universitatea Paris VII. Această întîlnire în jurul Traductologiei de teren, sau în aer liber, opusă ideii de laborator şi de seră, reuneşte nu doar traductologi ci şi practicieni ai traducerii, fie ea literară, ştiinţifică, tehnică, sau, cu vocabula preferată de autor, „pragmatică”.
Revenind la nunta analogicului cu numericul, digitalul, ea înseamnă de fapt, în viziunea autorului, mariajul modului de gîndire analogic, propriu ştiinţelor umaniste, cu instrumentele digitale, folosite de către ştiinţele exacte. Cartea care celebrează această nuntă se vrea şi este o „viziune globală şi contemporană despre o profesie încă prea puţin cunoscută”, care presupune, de fapt o înlănţuire de meserii, o serioasă şi solidă muncă de documentare şi, inevitabil în zilele noastre, folosirea unor instrumente digitale. În şirul de meserii mobilizate pentru realizarea unei traduceri se numără: localizator, terminolog, inginer lingvist, redactor sau comunicator tehnic, pre-editor, posteditor, revizor (revizuitor), gestionar de proiect, specialist în comunicarea interculturală şi traducător pur şi simplu.
Froeliger recunoaşte că actul traducerii poate să pară, la prima vedere, unul, esenţialmente, „analogic”, fiind „într-o largă măsură intuitiv, agil, asistematic, mefient faţă de soluţiile masive”, dar aduce argumente convingă toare pentru necesitatea colaborării cu tehnicul, precis şi sitematic, al digitalului în cazul traducerii pragmatice, prentru care emblematice sunt traducerea tehnică şi cea ştiinţifică. De altfel, prin cartea sa, autorul, practicianul şi traductologul Froeliger, propune tocmai o „sistemică” a traducerii pragmatice, care să dea o idee cititorului despre constantele şi variabilele acesteia.
Sprijinindu-se pe experienţa sa multiplă, între altele de formator de tineri traducători, dar şi bine familiarizat cu literatura şi hermeneutica ei, autorul, dotat cu un rafinat simţ al umorului, practicînd un stil ştiinţific suplu, care pe alocuri face loc celui colocvial, se adresează după cum ne spune renumitul traductolog Jean-René Ladmiral, în prefaţa volumului, „marelui public cultivat”.
Cîteva idei deosebit de interesante, care scapă ochiului neavizat, merită reţinute din această „cronică” uşor persiflantă a unui eveniment ce marchează începutul acestui secol, în care traducerea tinde să devină limba universală, precum o nuntă în traductologie.
Traducerea pragmatică, numită adesea traducere specializată sau traducere tehnică, va fi lucrată în primul rând în funcţie de destinatarul căruia i se adresează şi de scopul şi utilizarea ei, ceea ce îngăduie libertăţi de tipul restructurări de fraze şi paragrafe, adăugiri, explicitări, omisiuni, sau „vid”, cum şăgalnic spune Froeliger. Acestea sînt stigmatizate şi sancţionate sever, de către specialişti, într-o traducere de text literar, tocmai fiindcă trădează, modifică, falsifică stilul autorului, marca lui scripturală. În traducerea pragmatică, care e departe de a sacraliza textul original, susţine Froeliger, sprijinindu- se pe numeroase exemple, şi pe mai mult de 20 000 de pagini traduse şi cam 30 000 revizuite, traducerea trebuie să fie clară şi uşor de înţeles de către destinatarul ei, bine determinat încă din momentul acceptării comenzii de traducere, altfel spus adaptată contextului şi scopului pentru care a fost lucrată.
Traducătorul pragmatic care, prin forţa lucrurilor, acoperă întotdeauna mai multe domenii, nu are aceleaşi cunoştinţe tehnice precum autorul specialist al textului de tradus dar are competenţele sale specifice care îi permit să pună textul în perspectiva lui particulară, de text adresat tot unui specialist, dar dintr-o altă cultură şi aflat într o anumită situaţie de comunicare. El va identifica termenii esenţiali, legăturile de cauză şi efect, va estima şi asuma unele riscuri, dar, mai ales, va găsi articulaţiile potrivite pentru a propune un text fluid, coerent şi care să nu „miroasă” a traducere, în care, prin urmare, traducătorul va fi invizibil, iar traducerea transparentă.
Retorica va fi un aliat preţios al traducătorului pragmatic, pentru care contează în primul rînd comunicarea şi nu dimensiunea estetică, cum este cazul textului literar. De aceea autorul vorbeşte, în repetate rînduri, despre o traducere „eficace” şi, împrumutînd o idee a lui Meschonnic, traducător prin excelenţă de text poetic, el socoteşte că şi pentru traducerea pragmatică este important ceea ce ea face şi nu ceea ce ea este. Microcontextul şi macro-contextul, precum şi raportul cu realul, referentul sînt deosebit de importante pentru că „nimeni nu traduce într-o sală albă, ferit de miasmele realului: traducerea este întîi de toate o profesie care se exercită într-o piaţă, în condiţii economice şi temporale constrîngătoare pe care teoretizarea nu le ignoră decît cu riscul propriei pertinenţe”.
Terminologia are o importanţă fundamentală dar totuşi ea nu rezolvă totul în traducerea pragmatică, de unde şi nevoia de a opera şi cu o „cvasiterminologie”, care face parte din limba de specialitate, dar nu constituie termenii definitorii într-o structură conceptuală dată.
De asemenea, traducerea pragmatica trebuie să se refere cu claritate la real, să identifice cu precizie referentul la care trimite textul iniţial, fără însă a se bloca în terminologie, fiindcă şi termenul trebuie văzut în context şi nu în absolut, iar acolo unde repetiţiile ar fi supărătoare, fără a fi necesare, sinonimele sînt o soluţie adecvată.
Pe parcurs, cu umorul fin care îl caracterizează dar şi cu o plăcere a paradoxalului, Froeliger face elogiul a ceea ce trece neobservat şi chiar a ceea ce este ignorat, al erorii care se dovedeşte sursă de creativitate.
În cartea sa sînt multe trimiteri nu doar la traductologi dar şi la scriitori sau la personalităţi din alte domenii, arhitectură, de exemplu, astfel încît şi la nivel intertextual volumul înfăptuieşte un mariaj, cel al textului umanist cu cel al textului specializat. Citate din Heminguay, din Platon, din Robert Pinget, din Hegel, din Houellebecque, din Alfred de Musset, Cornelius Castoriadis, din Havel, din Echenoz, din Bob Dylan, din traducători anonimi, din Thomas Pynchon, din Le Corbusier, din versurile unui ghitarist care îi place autorului stau alături, completîndu-se sau comentîndu-se, de numeroase exemple de traducere pragmatică luate din domenii multiple, de la matematică, fizică şi chimie, la articole de presă, publicitate, documente oficiale pentru DGT (Direcţia Generală a Traducerii).
Deosebit de reconfortantă pentru un cititor mai degrabă „analogic”, ca în cazul de faţă, este concluzia autorului, că oricît de mult s-ar apleca uneori balanţa spre digital, decisivă în traducerea pragmatică rămîne fiinţa umană. Şi cum oare să nu fie astfel dacă autorul socoteşte că traducerea este, cu un cuvînt grecesc, pur şi simplu o métis, adică o „artă a şireteniei, a inteligenţei practice, a flexibilităţii minţii şi a subtilităţii.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara