Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Numele lui Eminescu şi problema „originii” de Zenovie Cârlugea

O perspectivă lingvistico-onomastică Sub fascinaţia lingvisticii bănăţene (Eurostampa, Timişoara, 2012, 460 p.) reprezintă un veritabil corpus de studii şi cercetări, ipoteze şi note de lectură publicate, de-a lungul vremii, în varii publicaţii culturale, îndeosebi în reviste şi anuare ale institutelor Academiei Române. Unele din aceste „materiale”, nelipsite de „un spirit polemic juvenil”, sunt la bază comunicări prezentate la diferite manifestări ştiinţifice (Cluj, Iaşi, Timişoara, Bucureşti).
Autorul, Simion Dănilă (n. 23 aprilie 1943, Belinţ, Timiş), – recent laureat al Uniunii Scriitorilor din România pentru traducerea operei antume a lui Friedrich Nietzsche, I-VII, 1998-2013) – este un filolog desăvârşit, pasionat de onomastică, în special de toponimie. Conştient că aceasta „poate suplini în multe cazuri documente istorice sau dovezi arheologice”, profesorul Dănilă constată adesea fantezismul unor abordări, optând în consecinţă pentru ipotezele raţionale şi verificate documentar, dar lăsând totodată posibilitatea altor completări sau vaiante interpretative (art. Tentaţia onomasticii).
Volumul de faţă este structurat pe câteva domenii de cercetare lingvistică: onomastică, toponimie, antroponimie, dialectologie, lexicologie, literatură dialectală, completat fiind de o „anexă” şi „indici” privind domeniile menţionate. Un impresionant material bibliografic poate fi găsit în secţiunea iniţială „Sigle şi abrevieri”.
Dincolo de spectacolul onomastic al stabilirii unor sufixe, sonorizări şi afonizări consonantice în unele graiuri româneşti (pp.41-142), ori de „recuperarea unor etimologii” (Dosar Lugoj, pp. 143-195), foarte interesant şi consistent este aşa-numitul „Dosar EMINESCU sau despre numele poetului ” (pp.196-246). Reluând mai vechea dispută asupra „originii celui mai răspândit nume din cultura noastră”, dl. Simion Dănilă constată că „este de mirare cum, în afara unor istorici literari sau a unor publicişti, niciun lingvist nu s-a aplecat asupra numelui Eminovici/ Eminescu din perspectiva onomasticii”, ceea ce îl determină la „un modest început”. Trecând în revistă opiniile în general „bizare” care-i atribuiau poetului origini fanteziste (armeană, turcă, poloneză etc.), lingvistul excelând în onomastică şi toponimie S. Dănilă înclină spre ipoteza lui Petru Rezuş care constata că numele poetului vine de la Euminie, care figurează în Sinaxar la 18 septembrie (Evmenie), nume din neogreacă care, în ulterioare ipostaze fonetice (migrări metanastatice), s-ar apropia de forma onomastică I(e)min.
Ideea din urmă e că familia poetului se trage din ardeleni emigraţi în Bucovina, numele Iminovici regăsindu-se în sudul Transilvaniei (Vatamaniuc, Murăraşu, Rezuş), mai exact din zonele Blaj şi Vadul Făgăraşului. Ar exista, în această privinţă, o îndreptăţire istorică, avându-se în vedere evenimentele petrecute cu românii ardeleni, dar şi cu cei bănăţeni şi bucovineni.
După Uniaţia cu Roma de la 1701, majoritatea covârşitoare a românilor ardeleni a rămas fidelă ortodoxiei, iar după anexarea Olteniei de către Imperiul Habsburgic (Pacea de la Passarovicz, 1718), mai exact zis de prin 1739, românii vor gravita spre mitropoliţii sârbi de la Carloviţ (D.Păcurariu). La 1783, Episcopia Română Ortodoxă a Translvaniei trece sub jurisdicţia Mitropoliei sârbe din Carloviţ, prin aceeaşi dispoziţie care s-a dat şi pentru episcopia română a Bucovinei. Astfel că numele Iminovici, întâlnit în sudul Ardealului, este o apariţie explicabilă, sufixul –ovici/ - evici fiind foarte productiv în marea operă de sârbizare a românilor din diocezele Banatului, Ardealului şi Bucovinei (sec. XVIII). Cu observaţia că sufixul –ovici (care marca numele sârbizat al bucovinenilor) aminteşte şi de influenţa polonezului –owicz.
Înlăturarea „codiţelor străine”, de care vorbea Eminescu într-un articol, se produce „în focul revoluţiei paşoptiste”, numele sârbizate cu –ovici/ -evici revenind la latinescul – escu.
La 1865 are loc emanciparea bisericii ardelene şi bănăţene de sub tutela Mitropoliei din Carloviţ, ceea ce explică şi gestul lui Iosif Vulcan din 1866 de a semna poeziile trimise „Familiei” din Pesta de „privatistul” cernăuţean cu românizatul nume Eminescu. Poetului nostru nu i-a displăcut acest gest şi cu acest nume va semna întreaga sa viaţă operele literare şi actele publice (să remarcăm, cu un anume accent asumant, „stilizarea” semnăturii din unele manuscrise eminesciene). Gestul lui Vulcan se încadra perfect „în cadrul unei tendinţe generale de reromânizare a antroponimiei noastre” (p.224).
Dincolo de „jocul fantezist al ipotezelor” şi de „futila ţesătură de supoziţii”, lingvistul Simion Dănilă (care în 2008 descinde chiar în Călineştii lui Cuparencu, pe urmele lui Eminescu, consultând acolo documente şi discutând cu oamenii) a revenit adesea asupra „numelui” poetului şi, implicit, asupra „originii” sale, dar, cu „maximă prudenţă”, ajunge la ideea că această spinoasă chestiune „s-ar putea tranşa astăzi prin testul ADN aplicat urmaşilor poetului din Bucovina şi urmaşilor Iminovicilor din Ardeal”. S-ar putea astfel stabili „dacă este sau nu vreo legătură de rudenie între ei” şi desigur „în ce direcţie s-a petrecut emigrarea Eminovicilor/ Iminovicilor: dinspre Ardeal spre Bucovina sau dinspre Bucovina spre Ardeal.”
Personal, nu credem că numele Eminovicilor bucovineni (radicalul onomastic) ar proveni de la toponimul Iama (un sat din Suceava), care ar fi generat antroponimele Iamenovici şi apoi Iaminovici (consemnate în matricolele bisericeşti din Călineşti lui Cuparencu, satul străbunilor lui Eminescu), considerate „variantecheie pentru stabilirea formei originare a radicalului în discuţie” – „Iaman” ca presupus supranume al radicalului Emin-...
Se ştie că Eminescu nu-şi declară nicăieri origini ardelene (precum Ion Creangă, Veronica Micle, Titu Maiorescu ş.a.), fiind conştient că provine dintr-o familie „nu numai română, ci şi nobilă neam de neamul ei”, înaintaşii săi nefiind alţii decât „moldoveni neaoşi din Bucovina lui Ştefan Vodă, satul Călineşti, judeţul Suceava”, cu rădăcini identificate până în vremea lui Alexandru cel Bun...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara