Numărul curent: 32

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Nume noi în poezie de Alex. Ştefănescu


Comedia săltăreaţă (şi tragică) a vieţii de fiecare zi


Când totul pare spus în poezie, când îţi vine să crezi că s-au făcut toate experienţele posibile, inclusiv experienţa renunţării la orice experienţă, apare o poetă ca Zamfira Zamfirescu care te cucereşte cu textele ei, creându-ţi senzaţia că citeşti pentru prima dată versuri.
Ea nu este o poetă naivă, dar te transformă într-un cititor naiv. Din cauza ei, te surprinzi entuziasmându-te chiar şi în faţa unor scamatorii poetice cărora le cunoşteai de multă vreme secretul.
De unde a apărut Zamfira Zamfirescu? Nu se ştie. Din volumul ei de debut, Da, lipseşte orice fişă bio-bibliografică. Există doar o fotografie, pe ultima copertă, fotografia unei femei frumoase, elegante şi triste, descinse parcă din proza Hortensiei Papadat-Bengescu.
Ce studii a făcut Zamfira Zamfirescu? Ce cărţi a citit? Ce autori au influenţat-o? Mai multe poeme din volum sunt concepute sub forma unor scrisori adresate lui Cristian Popescu. Ar fi deci un indiciu. Dar e prea puţin.
Din ce depărtări astrale şi-a importat ea materia din care îşi fabrică poezia de o remarcabilă noutate? Iată prima întrebare la care putem răspunde. Această materie e luată de fapt de aici, din jurul nostru, e chiar viaţa noastră de fiecare zi.
Situaţii pe lângă care noi trecem zilnic, plictisiţi, sunt înregistrate de Zamfira Zamfirescu cu o mare mobilizare afectivă, asemenea unor evenimente. Chiar şi blazarea ei are ceva activ, dinamizator. Poeta colorează momentele cele mai cenuşii. Plictiseala însăşi devine o comedie, reprezentată prin mecanica ei gramaticală. Iată ce se întâmplă într-un anodin compartiment de tren:
"Eu mă uitam pe geam/ Tu te uitai pe geam/ Ei se uitau pe geam/ Ele se uitau pe geam/ Noi toţi ne uitam/ pe geam când s-a deschis uşa/ brusc şi o voce a spus:/ "biletele şi legitimaţiile de călătorie/ la control"." (Plictiseală C.F.R.)
Iar povestea nu se încheie aici. Poeta îl aduce în prim-plan pe controlor, Dumitru Săcăruţ, înălţându-i o odă ironică şi adorându-l ea însăşi o clipă, în joacă:
"opt capete s-au întors/ opt perechi de ochi l-au privit/ DUMITRU SĂCĂRUŢ scria cu litere mov/ pe legitimaţia din piept/ şi găuritorul lui/ scotea un sunet perfect" etc.
Comedia continuă:
"nici eu/ nu mai priveam nici/ tu nu mai priveai pe geam nici/ ei, ele nu mai priveau pe geam/ şi ce păcat"...
De ce "păcat"? Pentru că... iată şi lovitura de teatru a poemului:
"tocmai se lăsa seara lin/ lin/ tocmai începuse să ningă lin/ lin/ trenul tocmai intra în gară lin/ lin/ (ca penisul într-un vagin/ bine lubrifiat)"
Se aştepta cineva la un asemenea final? Bineînţeles că nu. Zamfira Zamfirescu ne poate uimi oricând, ca pe nişte copii. Şi în zadar ne facem iluzia că am înţeles mecanismul surprizei. Imediat după ce ne-am obişnuit cu ideea că poeta e capabilă să devină pe neaşteptate indecentă-impertinentă-insolentă, ea devine, spre stupefacţia noastră, duioasă şi melodramatică. Aşa se întâmplă, de exemplu, în scurtul poem Borş de miel, care seamănă iniţial cu o reţetă din cartea de bucate:
"Cu smântână/ Cu tarhon/ Cu bulion/ Cu leuştean/ Cu cimbru/ Cu maghiran/ Cu boia/ Cu sare/ fină sau mare/ Cu piper/ oricum/ lacrimile din ochii lui/ nu pier..."
Zamfira Zamfirescu inventează mereu altceva, înnoieşte totul. Ar trebui ca fiecare din noi să o poată... închiria, ca să o plimbe prin locurile comune ale existenţei lui şi să vadă cum ea le face deodată interesante.
De altfel, poeta fuge frecvent şi de propria ei identitate:
"Ah, mamă/ Mamăăăă/ MAAAMĂĂĂĂĂĂ/ ştiu că n-a depins de tine/ dar de ce nu m-ai făcut bărbat?/ Aş fi putut acum/ să tai porci şi să beau ţuică fiartă/ să sparg lemne/ să car în spinare saci/ să icnesc/ să răcnesc/ să râgâi/ să sudui/ să fut femei/ Nu să stau aici/ ascunsă sub farduri ieftine/ făcând schimb de reţete pentru/ prăjituri şi cozonaci/ când de fapt/ Vai ce m-aş îmbăta!/ Vai ce-aş mai sparge nişte lemne!/ Vai ce-aş băga un cuţit într-un porc!! (David, întâiul meu nume)
"Scrisorile" către Cristian Popescu nu au, bineînţeles, nimic din convenţionalismul unor scrisori. Poeta se împerechează himeric cu cel dispărut şi naşte... poeme sau îşi comandă o ştampilă cu forma gurii lui ("după o poză dintr-o revistă literară mai veche") şi...
"Seara, după ce mă dezbrac, mă bag în pat,/ sting lumina/ şi-mi ştampilez pe unde apuc/ tot trupul."
Totul e însufleţit şi însufleţitor. Cuvintele cad oblic şi fecund pe hârtie, ca o ploaie de vară.
Singurele momente de destrămare a vrajei sunt acelea în care autoarea, nu numai copilăroasă, ci şi puerilă, îşi comentează-explică reprezentările:
"M-am apropiat de altar să sărut icoana/ şi trupul gol al lui Iisus/ de jos şi până sus/ părea însângerat de gurile rujate/ care 'naintea mea/ l-au sărutat." (Crăciun 1997).
Imaginea, puternică, expresionistă, era suficientă. Urmează însă un comentariu prozaic:
"Mi s-a făcut greaţă şi-am plecat/ fără să mă mai mir/ că"...etc.
Sau:
"deasupra copacilor pe deal/ luminat ca o farfurie/ zburătoare/ doar spitalul pare/ plin de viaţă" (Noapte albă)
Remarcăm şi singuri situaţia paradoxală din "doar spitalul pare/ plin de viaţă". Poeta se simte însă datoare să
ne-o evidenţieze şi ea:
"ce ironie!"
Alte observaţii, însă, nu găsim de făcut. Zamfira Zamfirescu este un nume care trebuie ţinut minte. Ceea ce nici nu pretinde un prea mare efort...


Confesiune necruţătoare, dusă până la ultimele consecinţe


La cei 25 de ani ai săi, Alexandru Matei, care a studiat literele la Cluj şi la Bucureşti şi îşi pregăteşte în prezent doctoratul, îşi face un portret în aqua-forte:
"Semnalmente: înalt, slab, bâlbâit (astfel încât să pot comunica), cu ochelari (în ciuda fotografiei), neîndemânatic, neatent, egoist, uneori rău."
Această renunţare la ambiţia de a poza reprezintă premiza aventurii lui poetice. Eliberat de obligaţia de a-şi promova propria imagine, tânărul sensibilizat şi interiorizat căruia i s-a transmis fără îndoială ceva din dramatismul paroxistic al trăirilor mamei sale (poeta Angela Marinescu) îşi descrie cu minuţie şi cu o surprinzătoare cruzime viaţa interioară. Divulgarea unor laşităţi, a unor spaime sau a unor obsesii sexuale considerate prin tradiţie compromiţătoare conferă multora dintre texte caracterul unor confesiuni psihanalizabile:
"sexul meu are în cap numai prostii/ cu femei goale cu sâni laţi cu vrejuri uscate de fasole sexului meu/ i s-a urcat la cap de atâta masturbare crede c-o duce ca-n rai ca-n paradis sexului meu i s-a/ dat preaviz de exmatriculare sexul meu are prepuţul deschis prin el intră şi ies femeile cu/ sâni cu fund" etc. (balada sexului meu)
Asemenea texte, revelatoare pentru psihanalist şi doar scabroase pentru cititorul de poezie, nu pot constitui cartea de vizită a unui poet. Din fericire, în volumul Tractir, cu care Alexandru Matei debutează, găsim şi poeme cu valoare literară. în cuprinsul lor, infernul celor mai obscure trăiri se transfigurează, devine semnificativ din punct de vedere estetic. Iată, ca exemplu, un fragment din poemul vizionar moartea schizofrena; în acest fragment, poetul ni se înfăţişează ca un material bun conducător de electricitate - de energie în general, de viaţă - prin care existenţa din jur se scurge în adâncul pământului:
"de când m-am născut prin mine se face legătura la pământ/ pe mine mă cheamă noaptea controlorii să vadă câtă energie s-a consumat în casă pe mine/ mă-njură mama când se arde vreun bec dimineaţa când adorm toate luminile se sting/ de-asta nu pot niciodată să-mi potrivesc ceasul de la combină nu ştiu când/ o să mă trezesc/ sunt tras în ţeapă/ când dorm prin mine trec prietenii mei iubitele femeile/ rupte-n două/ prin trupul meu au trecut atâtea femei nici una n-a rămas/ sunt tras în ţeapă toate avioanele care se apropie cad ca secerate se rup în două alunecă pe/ firele de înaltă tensiune eu/ le-am chemat"
Sinceritatea impudică a lui Alexandru Matei nu ţine, ca la alţi poeţi din generaţia sa, de lipsa de onoare, ci este expresia ultimă a dorinţei de autenticitate.

*

Ambii poeţi, şi Zamfira Zamfirescu, şi Alexandru Matei, îşi fac intrarea în lume prin arcul de triumf al unor prefeţe semnate de Al. Cistelecan. Nu este o întâmplare. De multă vreme, criticul din Târgu-Mureş (de fapt, din România) supraveghează cu o mereu reconfirmată competenţă fenomenul poetic românesc şi semnalează prompt orice apariţie care dă speranţe.
Zamfira Zamfirescu, Da, prefaţă de Al. Cistelecan, Bucureşti, Ed. Vinea, col. "Debut", 2000. 88 pag.

Alexandru Matei, Tractir, prefaţă de Al. Cistelecan, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, col. "Poeţi de azi", 2000 (debut). 56 pag.