Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Nu vă supăraţi, caut Franţa. Mai locuieşte aici? de Alexandru Matei

Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim ce s-a dărîmat repejor, după cel de-Al Doilea Război Mondial, şi nici aşa n-am fi siguri că am putea reface un imens prestigiu pierdut: în 1963, după ce limba rusă devenea opţională în şcolile româneşti, doi din trei elevi români alegeau limba franceză ca primă limbă străină. Doi dintre cei trei cei mai mari scriitori români ai secolului trecut plecaţi din ţară, Ionesco şi Cioran, au locuit şi au murit la Paris. Imigraţia românească franceză este de departe cea mai grea în perioada ceauşismului flamboiant. Trendul continuă după 1990. Dar, deja atunci, ceva se pierduse. Franţa reuşeşte să propună lumii intelectuale cîteva nume şi opere globale, în anii 1970-1980, datorită cărora departamentele de franceză sau de limbi romanice din SUA au încă de lucru şi primesc bani. Dar ceea ce este astăzi French Theory are foarte puţin în comun cu ceea ce se citeşte pe malurile Senei – şi mai ales cu ce citim noi odată ajunşi acolo. Un universitar francez de valoare nu poate demonstra nimic, astăzi, dacă nu este invitat de una din marile universităţi americane: cazul lui Antoine Compagnon e poate exemplar, dar deloc singular. Bonjour, France. I beg your pardon?
Invitata de onoare a Tîrgului de Carte Bookfest de anul acesta este o mare fostă putere mondială. Într-un editorial recent din „Le Monde”, referindu-se la ultima confruntare dintre Sarkozy şi Hollande, autorul deplîngea o inadecvare esenţială a discursului celor doi oameni politici: poziţiile lor ar fi fost la fel de plauzibile în urmă cu zece ani, ca şi cum între timp nu s-ar fi petrecut nimic; ca şi cum centrul de greutate al lumii nu s-ar fi deplasat dinspre Europa înspre Asia de Sud-Est, ca şi cum adevăratul meridian Greenwich nu s-ar încolăci acum printre campusurile din Ivy League, ca şi cum proiectul UE nu s-ar afla în pericol, ca şi cum bazele economiei capitaliste n-ar fi în prag de reformulare. Dar inadecvarea despre care vorbeşte jurnalistul e departe de a fi atît de nouă. Etatizarea culturii, rigiditatea unei concepţii universaliste despre cultură pornind de la presupoziţiile post-1789 şi schimbate prea puţin odată cu decolonizarea lumii a treia, ignorarea lumii noi asiatice şi încăpăţînarea de a rămîne pe poziţiile unui arbitru care face gesturi din tribună – pentru că pe teren arbitrează de fapt altcineva –, fetişizarea unei anumite idei despre literar ca axis al subiectivării omeneşti au continuat. Ca şi cum lumea nu se schimba în sensul unei noi segregări culturale, între comunităţile de excelenţă, pe de o parte, o societate pragmatică a celor care urmăresc investiţii cu amortizare imediată, pe de alta şi, în fine, acel tout public care primeşte şi retrimite informaţii într-o goană din care nu înţelege nimic. Ideea franceză a emancipării, pe care un filozof de talia lui Jacques Rancière o ilustrează superb într-o carte numită Maestrul ignorant, nu ţine cont de convingerea astăzi generală cum că libertatea constă în a face tot după propriile dorinţe: e suficient atunci ca obiectele dorinţelor să fie oferite de „sistem”, pentru ca această libertate să dispară lăsîndu-i fiecăruia impresia că, de fapt, şi-o exercită în fiecare moment.
Totuşi, cine crede că toate cărţile au fost jucate de Franţa, se înşală. Librăriile pariziene rămîn un Rai pentru studenţii de la Ştiinţe Sociale, iar École Normale Supérieure, împreună cu cîteva universităţi care şi-au cîştigat celebritatea mai ales după 1968, EHESS, Paris 3, 7, 8, 10 lansează cercetători care transformă scena intelectuală franceză într-un tablou în mişcare. Fie că vorbim despre ideea lui Frédéric Worms de a înţelege evoluţia gîndirii franceze din secolul trecut pe momente (cărţile despre 1900 şi 1960 au apărut deja), fie că avem de-a face cu o reinterpretare a structuralismului privit din perspectiva mai largă a întregului secol XX, fie că vorbim despre pătrunderea filozofiei analitice, prin cîteva nume mari precum Jacques Bouveresse, Pascal Engel sau Vincent Descombes, cîmpul intelectual francez este la fel de viu, dar mult mai puţin polarizat ca altădată. În literatură, după epuizarea treptată a aşa-zisei Şcoli de la Minuit, scriitori precum Pierre Michon, Eric Chevillard sau Pascal Quignard devin clasici în viaţă, în vreme ce cărţile premiate se aliniază treptat la un pattern anglosaxon (romane ample care-şi au centrul de greutate în situaţiile narative, nu în travaliul lingvistic) rămînînd totodată franceze. Nu trebuie neglijată aşa-numita literatură francofonă, cu potenţial, atîta vreme cît limba franceză se practică încă, mai ales în Africa – un continent veşnic tînăr, cu un enorm potenţial.
Cele două vedete pe care Franţa a ales să le invite la Bookfest-ul bucureştean mi se par semnificative pentru ceea ce crede Franţa despre noi, şi mai ales pentru ceea ce ea crede că noi credem despre ea: Bernard Pivot şi Michel Houellebecq, adică o legendă vie a unei ere revolute, şi antieroul prin excelenţă al literaturii franceze de astăzi. Pivot vine să ne reamintească de Franţa literară pe care o ştim, de limba pe care o învăţam, de eleganţa pe care o mai vrem de la gesturile publice; să ne confirme că ceea ce ştim noi rămîne în picioare, chiar dacă picioarele respective au mai îmbătrînit un pic. Houellebecq vine (dacă vine!) să ne reamintească altceva: că trouble-fête e o expresie franceză; că anti-eroul este, în Franţa, adevăratul erou; că excesul face parte din spiritul francez modern. Deşi Ambasada Franţei organizează două seri dedicate „ştiinţelor umane”, una traducerilor şi alta lui Pierre Bourdieu (de la moartea căruia au trecut 10 ani), nu este invitat în România niciun reprezentant de seamă a ceea ce la noi se numeşte, în mod poate simptomatic, nonfiction.
Francezii cred bine: Franţa ne e accesibilă nouă, românilor, mai ales ca matrice a unei nevăzute Republici a Literelor. Şi, ca atare, o dorim. Un simptom: majoritatea post-doctotranzilor POSDRU din echipa literaţilor de la Academia Română, dar şi mulţi doctoranzi în ştiinţe umane – şi mai ales în literatură – se duc, şi acum, la Paris, indiferent de limba străină pe care o cunosc. La Paris şi „la Paris”, în măsura în care cele două imagini, cea descoperită şi cea fantasmată, au zone de identitate. Tradiţia tinerilor români care pleacă să studieze aici continuă, pentru că există nişte instituţii care n-au murit şi nişte legături care subzistă. Critica literară, jurnalismul literar, orgoliie şi tot ce înseamnă o viziune de salon n-au dispărut, chiar dacă ea îi adăposteşte astăzi pe Frédéric Beigbeder sau pe Michel Houellebecq, alături de un Pierre Michon, de un Pascal Quignard, de un Eric Chevillard, pentru a-i numi pe glorioşii paria, ca şi pe izolaţii anahoreţi, pe Villonii şi pe Mallarmeii versiune 2.0 ai secolului XXI. Sorbona este astăzi una dintre cele mai vetuste, dar încă prestigioase instituţii academice ale lumii, dar cînd au stat lucrurile altfel? Cînd n-au existat, la Paris, două tabere academice, cea a integraţilor cu funcţii şi mai ales cu notorietate, cea a marginalilor impetuoşi, apoi, başca suita de combinaţii dintre ei? Un BHL, pe care toată lumea îl înjură, dar de care toată lumea ştie, un cerc al Noilor filozifi, care au transformat filozofia în jurnalism, ţinînd-o însă în atenţia publică, un cerc al noilor literaţi, post-avangardişti (ca Chevillard) şi de masă (ca Amélie Nothomb: ambii semnează rubrici săptămînle în Le Monde des livres), dar şi un cerc al „vechilor” (Dominique Fernandez este unul dintre oaspeţii Tîrgului); un cerc al filozofilor „populari”, cum e Michel Onfray, dar şi cercuri ale celor mai tineri filozofi – Patrice Maniglier de pildă, sau Elie During, cu performanţe academice recunoscute mai degrabă pe malul stîng al Atlanticului – pentru că şi Franţa, între timp, s-a provincializat.
Bernard Pivot şi Michel Houellebecq, ca invitaţi ai statului francez la Bucureşti, spun încă ceva despre locul Franţei culturale, în lume, astăzi: dacă primul trăieşte la Paris – şi reprezintă acea Franţă care de fapt nu mai e, al doilea, lansat după 1990 de centenarul Maurice Nadeau (reprezentant deci al Franţei de acum) nu mai locuieşte de ani de zile în Hexagon. De aceea, ca să o recunoaştem, trebuie să acceptăm că bună parte din Franţa de astăzi a plecat de acasă: ea stă bine merci în State, locuieşte în Irlanda şi în Spania: peste tot unde poate evolua mai bine, uneori, decît chez elle.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara