Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
„Nu m-am gîndit niciodată la nici un model“ de Gellu Dorian

Gellu Dorian: Dragă Marta, ești prima optzecistă care are o serie de autor la Editura Polirom. Ai publicat în ultimii ani acolo toate scrierile tale: eseu, poezie, proză. E un prim semn al recunoașterii valorii tale. La ce te mai aștepți?
Marta Petreu: La o zi bună.

Ai debutat în 1981, cu Aduceți verbele. Te consideri o reprezentantă a optzecismului? Cum l-ai defini, având în vedere că înaintea lui au existat echinoxiștii care au creat un curent benefic în ceea ce însemna dezghețul din viața literară de la noi de atunci? Echinoxismul a inclus în rândurile lui și șaptezeciști și optzeciști.
Sînt o optzecistă, n-am cum să nu mă socotesc ceea ce sînt… la început eram vreo 15-20 de oameni în toată țara, ne cunoșteam între noi…, apoi tot mai mulți. Fac parte din primul val, ceea ce nu e un merit personal, pur și simplu așa s-a întîmplat. Sau e un merit? Poate, în sensul că vocația mea s-a arătat devreme, am scris de mică etc. Sînt și echinoxistă, cum bine observi. „Echinox”-ul a fost o școală, în sensul vechi și nobil al cuvîntului, iar în promoția mea echinoxismul și optzecismul s-au întîlnit. Nici atunci și nici mai tîrziu nu mi-am bătut capul să definesc optzecismul, eu am avut numai un sentiment, nu o ideologie de generație. De restul, să se ocupe Bogdan Lefter și Ion Pop. Sau Nicolae Oprea. Sau altcineva. Atunci, la sfîrșitul anilor ‘70, nu m-am gîndit că trăiesc întrun dezgheț cultural, scriam și mă indigna și umilea faptul că nu puteam să public, că nu aveam acces la reviste, că nu puteam scoate imediat un volum… eram foarte grăbită… Așa că eu vedeam înghețul, nu dezghețul.

Ai folosit în titlul unei cărți, cea de a doua de poezie, un cuvânt care atunci era ținut la index – doamne. Ai o poveste a impactului cărții tale de atunci? De ce te întreb? Vreau să conturăm un aspect al așa-numitei „rezistențe prin cultură“.
Primele două cărți le-am scos cu Florin Mugur, la Cartea Românească. La prima mi-a schimbat ordinea poemelor, eu făcusem o construcție, terminam cu un poem intitulat Sfîrșitul serbării, iar el a stricat-o, susținînd ulterior că o carte nu se poate termina depresiv, cu un poem intitulat Sfîrșitul... Și mi-a eliminat de peste tot cuvîntul „teroare“: „Cît putem trăi înfrățiți cu teroarea?“, întrebam eu… și a devenit: „Cît putem trăi înfrățiți cu frica“, or, teroarea vine de dinafară, referința mea era clară…, Mugur a înlocuit teroarea cu frica, ceea ce nu e același lucru nici din punctul de vedere al intensității, nici din punctul de vedere al sursei răului… Și altele de același fel. La a doua carte mi-a rescris niște poeme, să le îmblînzească… l-am acuzat că mi-a introdus schizofrenia   în poeme și relațiile noastre s-au rupt în faza de BT, deși țineam la el și la soția lui, la Iulia. Cartea a apărut mototolită rău… mi s-a părut o catastrofă… m-am mirat c-a avut totuși presă bună. Ca la primul volum, am corectat toate exemplarele pe care le-am trimis, iar unii critici literari au citat în cronici versurile așa cum le-am restabilit eu… Cel mai rău a fost însă după aceea, adică după 1983 și pînă la căderea regimului, căci am fost scoasă cu totul în afara jocului, n-am mai putut publica nimic. Aveam două cărți noi, una de poeme, alta de eseuri, Norman Manea mă recomandase unui alt redactor de la Cartea Românească, dar cu toate astea n-am reușit să mai public nimic. Nu puteam publica nici în reviste, nici măcar în „Tribuna”, pentru că versurile mele erau comentate la Europa liberă, iar a doua zi după comentariul lui Ierunca în redacția „Tribunei” apărea securistul de la „Cultură“, securistul local, așa am aflat eu mai tîrziu… Drept care am dispărut din lumea literară cu totul. Nimeni nu-și mai amintea nici măcar că am existat. Lucram la Liceul Racoviță din Cluj, iar într-o după-amiază, cînd eram de serviciu la poartă, au apărut Augustin Buzura și Marian Papahagi, pentru o întîlnire cu elevii… I-am condus la direcțiune, unde nimeni n-avea habar că și eu scriu… în sala unde era întîlnirea nu erau scaune destule, directoarea mi-a făcut un semn, „Scaune!“, și eu am început să car din alte clase scaune pentru elevi. Iar cei doi invitați, care mă știau, s-au ridicat și-au început să aducă și ei scaune cu mine… a fost drăguț din partea lor, îmi spun șiacum. Îți povestesc ce nu m-ai întrebat… Rezistența prin cultură a constat întro suită de ceremonialuri private și publice – oamenii au încercat să-și apere o parte din intimitatea și individualitatea psihică și să-și salveze felii din viața privată față de intruziunea oficială. În bombardamentul propagandistic de-atunci, o mare parte din viața noastră s-a scurs încercînd să spunem în gînd nu, să facem altfel decît ni se cerea și să gîndim altfel decît ne era poruncit. E tipic pentru totalitarism să șteargă diferența dintre public și privat și să intre în viața intimă a oamenilor. Oamenii s-au apărat pe tăcute și în secret. Îmi amintesc că, într-o vară, liceul unde lucram a participat la defilarea de 23 august: am făcut toată vara repetiții, iar în ziua cu pricina eu eram cu elevii, lîngă coloana lor… a trebuit să trecem prin fața tribunei oficiale, din Piața Teatrului Național, pe o muzică de defilare care te obliga să pășești în ritm, să ai cadență. Iar eu, care clocoteam de furie neputincioasă, m-am concentrat să pășesc neritmic, tîrșîit… Am reușit să trec prin fața tribunei trăgîndumi picioarele, în loc să defilez, și am fost mulțumită de isprava asta ca de cine știe ce faptă de vitejie. Dar știam și atunci, o spun și acum: cu așa ceva nu dărîmi un regim. Nici nu-l faci mai blînd sau mai puțin ofensator. De fapt, noi eram prizonierii dușmani. Așa că nu socotesc „rezistența prin cultură“ decît o formulă de autoapărare individuală sau de grup mic, pe care, recunosc, eu am practicat-o din plin. Ca formulă de autoapărare, a fost reală și destul de eficientă. Presupun că la noi în țară neîncrederea generalizată în regim a ros regimul pe dinăuntru ca o armată de carii care ronțăie grinda. Nu sînt de părerea celor care exaltă rolul rezistenței prin cultură, căci numai cu atîta nu avea cum să cadă un regim totalitar; dar o asemenea atitudine intimă întinsă la scara întregii țări șubrezește lăuntric regimul. Nu sînt nici de părerea celor care batjocoresc respectiva atitudine, pentru că ea a fost o realitate, una măruntă, neeroică, care arată că nu eram o populație de fanatici comuniști, ci o țară de prizonieri obosiți și terorizați…

Ți-ai conturat de la început un profil de universitară. Ai fost de la început în echipa universitarilor clujeni sau ai urmat și tu calea repartițiilor guvernamentale, la modă pe atunci și mai ales cu „indicații prețioase“.
Nu, nici pomeneală. Am fost profesor de liceu, post obținut la repartiție, pe baza mediei. Eram la unul din liceele bune ale Clujului, unde am fost și elevă de altfel, unde era și învățămînt primar, și ciclul întîi, și nivel liceal, iar eu predam la toate clasele de la a cincea la a douăsprezecea, ba și la seral și la învățămînt comasat, dacă știi ce e ăsta. Zece ani am funcționat așa, din 1980 pînă în 1990. Am predat istorie, constituție, organizarea producției și a muncii, tot felul de „csp-uri“, cum erau numite prescurtat, și, pentru că redusesem lecțiile la cîteva minute, iar în rest le făceam elevilor mei lecții de cultură generală și lecturi în pas cu lecturile mele, eram foarte iubită. Aveam o poreclă simpatică… la un 8 martie, una dintre clase mi-a făcut cadou un obiect miraculos, pe care îl am și azi: o libelulă de 50 de centimetri, confecționată din mătase verde, cu patru aripi albe, vaporoase, făcute dintr-o pereche de ciorapi albi… îți dai seama ce sacrificiu, pe vremea aia, să renunți la o pereche de ciorapi fini ca să faci aripi de libelulă… și cu ochi uriași, negri… am și acum minunea, așezată la vedere pe un raft din bibliotecă. A fost marele meu premiu, cel mai mare pe care l-am primit în viață, dat mie din dragoste… Mă porecliseră „Libelula“. Acolo, la liceu, vreme de zece ani, elevii mei m-au scăldat în dragostea lor cît marea. Niciodată n-am fost mai iubită ca atunci. Și eu i-am iubit și-i iubesc și-acum. Pentru elevii mei de la Racoviță am făcut un dicționar de sofisme, care a devenit apoi teza mea de doctorat și, în final, Jocurile manierismului logic... La facultate am ajuns numai în 1992, întîi ca extern, apoi am dat un concurs pe un post de lector.

Vii dintr-o pregătire ce atinge filosofia și istoria.
Am făcut Filosofie cu secundar Istorie… prin mamă respectiv prin bunica de mamă sînt nepoata de-a doua sau de-a treia, nu știu calcula exact, a unui istoric cunoscut și uneori hulit, care n-a știut niciodată că sînt nepoata lui, căci nu m-a văzut ca nepoată decît în copilărie, iar pe urmă nu m-am mai dus la el să îi spun că uite, eu etc. etc., deși l-am întîlnit repetat. Da, Ștefan Pascu, văr din frate cu bunica mea maternă. Nu iam cerut niciodată nimic, că, de, eram „neamuri de departe“, iar eu nu știu cere nimic pentru mine. Pentru că pe vremea facultății nu exista ideea că ar trebui să fim scutiți de efort, am făcut cursuri nu numai de filosofie și istorie – la istorie am avut excepționali profesori, printre alții pe Pompiliu Teodor, pentru care am un adînc respect –, ci și de psihologie și sociologie. Ceea ce a fost foarte bine. Aveam 10 ore pe zi, mai puțin sîmbăta, cînd erau numai 6. Sîmbăta după-amiaza și duminica citeam și conspectam de zor, pentru săptămîna ce urmează, mi-ar fi fost rușine să merg la seminar nepregătită... Iar ordine în cap și-n idei îmi puteam face numai în sesiune, cînd îmi așezam cunoștințele întro relativă coerență, făceam conspecte ale conspectelor, scheme proprii etc…. Filosofia fără istorie – adică fără contextul socio-cultural din care s-a născut – e cam fără sens, devine găunoasă. Oricît ar fi de genial un filosof, tot e marcat de epocă, de aerul timpului. Departe de a fi o sumă de adevăruri eterne, filosofia – îți spune numai banalități, dar unele utile – e numai căutarea adevărurilor, iar acestea nu sînt niciodată măreț- eterne, ci totdeauna ale unei epoci. Dar ea este o metodă nemaipomenit de eficientă de-a le căuta, un fel de cheie universală care deschide orice ușă. Însă, repet, ea își dobîndește sensul complet pe măsură ce este completată și combinată cu tot restul culturii... De fapt, sînt tot mai tentată s-o văd ca pe o disciplină a istoriei, cu un sens strict hermeneutic și istoric.

Pe ce ai pus accent mai mult în conturarea personalității tale profesionale – pe istorie sau pe filosofie?
După ce am terminat cei patru ani de facultate, m-am apucat de citit: filosofie și literatură. Atunci am citit ceea ce n-am apucat în timpul facultății, și anume opere, autori întregi. Am lucrat cronologic, cu răbdare și încăpățînare. Cărți de istorie, psihologie, psihanaliză, sociologie, de științele naturii și așa mai departe am citit mereu. Era o colecție bună la fosta Editură Politică… îmi amintesc ce mult m-au tulburat primele cărți de astrofizică și de ecologie, le-am prezentat tuturor claselor pe care le aveam…

Ce însemna să fii istoric atunci? Dar filosof?
Cinstit, nu știu. Eu am terminat în 1980, aveam 25 de ani cînd am terminat și socoteam că, dacă tot nu fac ceva mai bun, de pildă să fiu fericită, atunci trebuie să mă pun la punct cu filosofia și istoria și literatura… Nu am scris și nu am publicat, ci am învățat.

Ai avut vreun model de „femeie filosof“?
Uite, cuvîntul ăsta, filosof, e folosit la noi într-un sens, în Occident în alt sens. Eu socotesc filosof pe autorul care are și o mare originalitate în creația lui. În Occident, este socotit filosof mai ales acela care, lucrînd într-o universitate sau într-un institut de cercetări, scrie niște cărți sistematice pe o anumită temă. În sensul ăsta, Eugen Ionescu al nostru devenit Ionesco o socotea filosof pe Jeanne Hersch. Și-acuma îți răspund: nu m-am gîndit niciodată la nici un model. Nici nu m-am gîndit să mă joc de-a filosoful femeie, aici, în lumea noastră primitivă și misogină, o, nu, atîta instinct de conservare am avut și eu. După criteriile mele și cu referire strict la cărțile mele de istorie a culturii românești, eu sînt un bun cercetător al istoriei filosofiei și culturii noastre.

Ai trăit în toate aspectele „viața literară clujeană“, una de frumoase legende, cel puțin în jurul „Arizonei“?
Pe vremea studenției, mîncam de-amiază – o chiflă cu maioneză și o feliuță de ou fiert – la Arizona. Acolo la fiecare oră erau alți clienți, scriitorii mergeau acolo la orele prînzului… Tot de-acolo săream la „Echinox”, la ședințele de redacție. În clipele de curaj, mă duceam și la diverse evenimente culturale… de pildă, îmi amintesc că atunci cînd „Echinox”-ul și-a sărbătorit nu știu ce, 10 ani de la înființare sau așa ceva, m-am dus la Litere, la ședința festivă, să văd și eu scriitorii veniți din București… Cutezanța a fost cam mare pentru mine, cînd am ieșit din sală m-am dat peste cap pe trepte, noroc că m-a prins cineva – pe urmă am aflat cine, era Mircea Ghițulescu –, altfel poate mi-aș fi rupt gîtul. Dar altfel nu am participat la nimic, eram prea timidă și, firește, prea neînsemnată.

De la început, eseurile tale au atras atenția prin sagacitate, exactitate și analiză fermă. Tezele neterminate, din 1991, te-au impus definitiv și în acest domeniu al lucrului frumos și pretențios spus.
Mă flatezi! Mai spune!

Ce te-a determinat să te apleci, poetă fiind, asupra unor studii foarte pretențioase și docte? Jocurile manierismului logic, de pildă…
E clar că n-am încăput în poezie. Cred că sînt curioasă și deșteaptă, ceea ce nu e meritul meu, ci al strămoșilor mei, așa că la-nceput făceam interpretări vorbite la cărțile pe care le citeam, apoi m-am apucat să le scriu… Am fost foarte fericită pe vremea cînd am scris studiile mele de logică… asta se-ntîmpla la sfîrșitul anilor 1980, lucram mai ales noaptea, că altcîndva n-aveam cînd, și  mă veseleam de una singură la giumbușlucurile pe care le găseam și inventam… În final, cînd am terminat ediția a doua a cărții, acum vreo doi sau trei ani, am ajuns la o privire restrictivă asupra adevărului… care, aparținînd strict lumii omului, mi se pare o valoare cu o aplicabilitate mult mai limitată decît alte valori umane… Dintre toate valorile, aceea vitală mi se pare acum cea mai importantă, respectarea ei mi se pare cea mai importantă.

Ce te-a determinat să abordezi, eseistic sau ca studiu aplicat, personalități cu tendințe de „dreapta extremă“, ca Nae Ionescu, Cioran, Eliade, ori Mihail Sebastian, care ilustra, la vremea sa, apoi prin surpriza imensă a Jurnalului său, un tip de personalitate mai mult decât accentuată?
Cu studiile despre Nae Ionescu, Cioran, Eugen Ionescu, Sebastian și ceilalți a fost altfel. Eram deja la Universitate, aveam cursuri de predat, deci trebuia să-i citesc bine pe filosofii pe care urma să îi predau. Și-așa am descoperit că legătura lor cu politicul interbelic a fost strînsă. Și nu m-am ferit s-o cercetez, dimpotrivă, am știut că e obligatoriu s-o fac. Eram sigură că, așa cum Occidentul și-a făcut procesul extremei drepte, și noi vom fi obligați să ni-l facem, și nu de pe poziții comuniste, cum a fost făcut imediat după război, ci de pe poziții democrate. Și m-am gîndit că e mai bine să existe și cercetări românești, nu numai occidentale, despre ce s-a întîmplat la noi. Am avut dreptate. De pildă, cartea mea despre Cioran, apărută în 1999, e printre primele care discută adeziunea lui extremist-totalitară. E bine să existe și un punct de vedere intern despre lucrurile astea grave. Îmi dau seama că pentru noi procesul comunismului e mai important – căci comunismul a fost un lung trecutimediat. Dar eu am crezut și cred că avem destule forțe intelectuale pentru a putea face reevaluarea simultană și a fascismului, și a comunismului din România. Eu însămi am cercetat ambele extreme, am pus, în textele mele, cele două ideologii extremiste și gemene în paralel: crede-mă, nu-i una mai bună ca alta. De altfel, am scris și studii de caz, măcar trei, despre mecanismele totalitare ale comunismului… (În paranteză: termenul comunism nu e preferatul meu, aici n-a fost comunism, ci socialism după model sovietic…) Cartea despre Sebastian, atît de rudimentar primită de o parte a criticii literare, e unul dintre triumfurile mele… nu numai că am făcut o cercetare fundamentală, cu rezultate uimitoare în primul rînd pentru mine, ci am reușit să-mi înving teama, căci în momentul cînd am descoperit cît de influențat a fost tînărul Sebastian de Nae Ionescu și faptul că a scris articole de dreapta extremă, exact pe linia modelului său, mi s-a făcut frică. Instinctul de conservare îmi spunea să tac, onoarea intelectuală îmi cerea să scriu. Și am scris. Ce a urmat a fost mai violent decît am prevăzut eu, dar... sînt în picioare și nu mi-e rușine de mine însămi. Poate că am publicat cartea cu vreo zece sau mai mulți ani prea devreme…, însă nu aș fi avut nici o justificare morală să amîn.

Ai spus totul despre aceste personalități sau mai sondezi încă?
Nu există „spus tot“… orice autor și orice temă pot fi investigate infinit. Bineînțeles că nu am terminat ce miam plănuit să fac. Dar încep să cred că în România nu merită să faci nimic serios. M-am înșelat, în 1990, cînd am crezut că sîntem într-un moment similar celui din 1918 și că trebuie să pun umărul, să facem o țară bună pentru toți. De pe urma cărților mele, m-am ales cu ce m-am ales: cu injurii, pe de o parte, cu furturi, pe de altă parte. Azi, la orice text al meu, oricine se simte îndreptățit să-mi dea în cap, de parcă aș fi cui pe care vrea să-l îngroape.

Ai trecut târziu la proză, și subit. Romanul tău Acasă pe câmpia Armaghedonului a stârnit foarte multe comentarii și admirații. Eu îl consider, în bună parte, un roman autobiografic, dar și o puternică punere în evidență a unei amprente a epocii recente, cu o abordare epică de excepție. Ce ai vrut, în fond, să ne spui cu această carte?
Cum arată destinul. Și, sigur, am vrut să fac un monument funerar pentru ai mei, așa cum au fost ei.

În roman abandonezi total poezia. Suflul ei se simte, totuși, în trăirile personajelor și în relatările autoarei. Poezie ai scris tot timpul. Ai publicat cu o anumită ritmicitate. Noua ta carte, Asta nu este viața mea, se duce spre un autobiografism bine filtrat, sesizabil și în celelalte cărți.
Hm. Bogdan Lefter i-a făcut o bună interpretare la apariție.

Pe lângă toate astea ai alcătuit mai multe volume tematice de confesiuni. Ai simțit, în scrierea lor, dorința de a-ți completa profilul academic?
Mă faci să zîmbesc… Nu prea m-a preocupat pe mine „profilul meu academic”, că dacă era să mă preocupe nu mai făceam revista… am fost avertizată discret, prin 2000, de un distins și foarte drag mie profesor de la București, că lumea academică de-acolo nu mă ia în serios pentru că fac o revistă literară și scriu versuri… Să fie lumea academică de la București sănătoasă, eu am făcut în  continuare ce mi-a venit și ce s-a potrivit să fac. Cînd am avut eu o durere, un dor, o obsesie, am făcut anchete pe problema mea – să aflu cum stau și alții pe-aceeași temă. De pildă, la un moment dat mi-era dor de tata, pe care nu l-am mai văzut din 1974, de la înmormîntarea lui așadar… Și-atunci am făcut o anchetă națională „În lumea taților”, un număr de revistă și-apoi o carte, și-am scris și Ionescu în țara tatălui. Cînd eram rău bolnavă și, presupun acum, și speriată – mă temeam mai ales c-o să mor înainte de-a reuși să-mi fac ordine în textele deja scrise – am făcut numere superbe de revistă despre „Scriitorul și trupul lui” și despre „Cele zece porunci”, unde mi-am atras și doctorul, pe profesorul Dan Vlăduțiu, care m-a salvat pentru c-a avut răbdare să-mi caute vreme lungă diagnosticul… Și-așa a fost și cu alte „anchete” și alte „volume tematice”, ce crezi tu… Ideile mele se nasc și din peripețiile mele de tot felul, inclusiv medicale, nu numai din cărți și studii. M-a uimit, la cîteva anchete pe care le-am făcut, începînd cu aceea pe care mi-a sugerat-o Liviu Malița, „Trebuie oare scriitorul să mănînce de trei ori pe zi?” – și la care am subscris cu entuziasm anume fiindcă eram grozav de săracă –, ce estetizanți sînt scriitorii români, ce lipsiți de concretețe și cum nu privesc ei realitatea în față, ci mereu pieziș, cosmetizînd-o și înfrumusețînd-o, nu înțeleg de ce. Oricum, la Apostrof a fost și este interesant ca nicăieri.

Care este modelul tău filosofic?
Nu am. În metoda de lucru, cred că m-au influențat David Prodan, cu Răscoala lui Horea, și Starobinski, cu felul lui de-a răsuci fragmentele de text pînă le extrage sensurile.

Ce te satisface mai mult în creația ta, poezia, proza sau eseul?
Cîtă vreme scriu, sînt fericită. Indiferent ce scriu. Dar mă rog Puterilor ca-n viața viitoare să nu mai am nimic de-a face cu scrisul, să nu știu nimic despre literatură și filosofie, să mă ocup de cu totul altceva, de plante de pildă, ele sînt verzi și înfloresc în tot felul de culori plăcute ochiului. Și mă mai rog să mă nasc la mii de kilometri mai spre soare-apune, să nu mai am nimic de-a face cu lumea românească, să nici nu știu că există, pentru că m-am săturat de ea. Chiar nu credeam c-o să mi se întîmple asta, dar mi s-a întîmplat, trăiesc o asemenea stare de saturație față de această lume a noastră, provincială, autosuficientă, violentă, invidioasă, încît trebuie să recunosc: m-am săturat pînă peste cap de ea. Mi-a ajuns.

Mulțumesc și aștept cu viu interes viitoarele tale cărți.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara