Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
„Nu ţinta spune ceva despre tine, ci oboseala călătoriei.“ interviu cu Adrian Alui Gheorghe de Hristina Doroftei

Hristina Doroftei: Colecţia OPERA POETICĂ, apărută în 2016 la Editura Paralela 45, sub coordonarea şi îngrijirea lui Călin Vlasie, îşi propune să adune toate volumele de poezii publicate până acum de către poeţi români reprezentativi. Până acum, în această colecţie au fost publicaţi, pe lângă dumneavoastră, Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Es. Pop, Emil Hurezeanu şi Aurel Pantea. Cum aţi primit această idee?

Adrian Alui Gheorghe: Cu spaimă, trebuie să recunosc...! Cum, am deja o operă? Cînd a trecut timpul, parcă ieri trăiam tortura debutului...? Trebuie să recunoaştem cu toţii, însă, că iniţiativa lui Călin Vlasie este una de mare anvergură, e o demonstraţie că avem poezie de anvergură, că literatura noastră este una „fierbinte”, activă, „reactivă”. Ţin pumnii lui Călin Vlasie şi deopotrivă Poeziei Române, ca acest proiect să fie dus pînă la capăt, recunoscînd că un posibil capăt este foarte departe, că ar trebui să apară în colecţia „opera poetică” o mulţime de autori, de „opere poetice”. Îmi este greu să estimez acum cam cîţi autori şi cîte „opere poetice” ar trebui să apară în anii următori, nu risc nicio listă, pentru că aş putea să pierd nume sau „opere” din neatenţie şi aş fi nedrept cu confraţii pe care îi citesc şi admir. Sînt un vicios cititor de poezie românească, am căpătat această dependenţă nepedepsită încă, din copilărie, de pe la zece, unsprezece ani, de atunci ştiu pe de rost o mulţime de versuri din autori de toată mîna, cu care mi-am „ornat” memoria. Da, avem o poezie care ar merita cîte un „premiu Nobel” în fiecare an. Să ştii că fac exerciţiul acesta adesea, mai ales cînd mi se pare că se acordă Premiul Nobel conjunctural, geopolitic, pentru opere oarecum neînsemnate. La viitorul dialog am să îţi fac, totuşi, o listă cu patruzeci şi opt de poeţi români care ar merita deopotrivă să fie parte în proiectul „Opera poetică” dar şi în atenţia celor care acordă Premiul Nobel... !

Călin Vlasie, coordonatorul Colecţiei OPERA POETICĂ, a pus bazele unui Cenaclu literar, qPOEM, www.qpoem.com, care a devenit un fenomen naţional ce urmăreşte relansarea lecturii de poezie. Într-o lume a vitezei, a superficialului, lectura are şanse să învingă?

Dragă Hristina, e o iluzie că lumea a căpătat o viteză de a trăi care o absolvă de posibilitatea (şi obligativitatea, plăcerea, noima...!) de a iubi...! Cu siguranţă, nu. Viaţa, cu tot ce are ea mai frumos şi mai complex şi mai viu este aceeaşi, nemodificată, nemodificabilă, de cîteva mii de ani. De asta spun, ca şi Călin Vlasie, că lumea are nevoie, în continuare, de intimitate, de iubire, de romantism, de tandreţe, de sentiment, de ubicuitate, de sensibilitate, de armonie, de căutare, de uitare, de găsire, de regăsire, de uimire, de uluire, de spaima de sine, de spaima de lume... etc, adică de Poezie. Cînd lumea nu va mai avea nevoie de Poezie, aceasta, adică lumea, va fi un balast care va atîrna hidos de o planetă care va umbla bezmetică prin univers, aşa cum sînt o mulţime care ne tot ameninţă că o să ne ciocnească şi o să ne distrugă. Cît mai avem raţiune şi Poezie, nu ne poate distruge nimic. Spun şi eu parafrazîndu-l pe Sfîntul Augustin: Iubeşte Poezia şi fă ce vrei. Pentru că poezia e, în ultima instanţă, iubire. Nu mai stau acum să demonstrez, dacă e nevoie pot să o fac. Cartea mea din colecţia „Opera poetică” poate fi o asemenea demonstraţie.

Ambele colecţii noi din acest an ale Editurii Paralela 45, OPERA POETICĂ (cinci volume) şi qPOEM (13 volume), ca şi mai vechea colecţie AVANPOST, iniţiată de Călin Vlasie şi de regretatul Gheorghe Crăciun, sunt axate pe poezie, iar unii autori din colecţia qPOEM se află la debut şi pot fi sensibili la critica literară. Pe dumnevoastră în ce mod v-a afectat receptarea critică de-a lungul timpului? Acest aspect se poate deplasa şi în zona relaţiilor de prietenie?

Primii mei critici de poezie mi-au fost prietenii. Cititorii ideali, la care m-am raportat, mai ales în prima etapă, au fost prietenii, ei înşişi căutători de orizonturi literare, poetice. Concret însă, am avut, de-a lungul timpului, o receptare critică onorantă, a fost, de altfel, certitudinea de care am avut nevoie ca să simt că terenul alunecos al poeziei poate să aibă şi zone sigure, de sprijin. Constanţa Buzea, de exemplu, a scris la debutul meu petrecut într-un „volum colectiv”, în 1985, în trei numere consecutive din „Amfiteatru”, cu „va urma”, extrem de „motivant”. M-au susţinut critic apoi, scriind despre cărţile mele, în timp, la primele mai ales, Laurenţiu Ulici, Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Al. Călinescu, Cornel Dimitriu, Al. Cistelecan, Radu Săplăcan, Marin Mincu, Cornel Ungureanu, Ioan Holban...! şi un amănunt de istorie literară: în anul 1993, ultima cronică a lui Nicolae Manolescu în România literară, la un volum de poezie, la rubrica lui binecunoscută, a fost la cartea mea Intimitatea absenţei. Textul de atunci a intrat şi în „Istoria lui Manolescu...”, de altfel. La finalul volumului „Opera poetică” există o trecere în revistă, de altfel, a frazelor critice reprezentative care mi-au însoţit parcursul poetic. Dacă ar fi fost să mă laud, nici eu nu aş fi scris mai bine.

Care este autorul din colecţia qPOEM care v-a atras atenţia? Ce sfat i-aţi da?

Să fim bine înţeleşi, „cenaclul” qPOEM nu este un cenaclu de pe vremuri, cu veleitari şi oameni care încearcă marea poeziei cu degetul...! Nu. E vorba de multe nume care contează în actualitatea literară de azi, nume prestigioase adesea. Dintre „clasicizaţi” îi citesc cu plăcere pe Mihail Gălăţanu, pe Ion Potolea, mai încoace venind am citit cărţile semnate de Ioan Barb, Liviu Măţăoanu, Mihaela Aionesei, Adi Filimon, Mihai Amaradia, Otilia Ardeleanu, Emilia Ajule, C. Suditu, alţii, nu am la îndemînă toate numele şi toate titlurile. E o colecţie serioasă, frumoasă, care impune. Sfaturi? Pentru un autor conştient de harul său, disperat să ajungă la sine, sfatul este unul singur: să neglijeze toate sfaturile. Mai trebuie remarcat un lucru: cenaclul qPOEM foloseşte cu succes mijloacele noi de promovare, e o modalitate mult mai la îndemînă de „ţintit” şi de „ţintuit” cititorul.

Ce preferaţi: poezia sau proza? De ce? Este o alegere sau un destin?

Trăim într-o buclă a timpului literaturii în care poezia sau proza sunt cam acelaşi lucru. Deşi, cred că poezia ne ajută să trăim căutînd un sens exerciţiului de a trăi, pe cînd proza ne asigură supravieţuirea. Iar fără supravieţuire nu există trăire, nu e aşa? Scriu proză cu aceeaşi plăcere cu care citesc poezie şi invers. Există o epicitate a sufletului care nu încape în poezie şi atunci spun poveşti, în mare parte repovestirea unor istorii personale. De fapt, toată literatura, indiferent de genul în care se exprimă, este o proiecţie autobiografică. Pot face demonstraţii pe orice operă, pe orice text. şi pe „Război şi pace” şi pe „Fraţii Karamazov”, dacă e cazul.

Cum a fost PRIMA întâlnire cu poezia? A fost „coup de foudre” sau a venit „picătură cu picătură”?

Din momentul în care am descoperit că vorbesc cu cuvinte şi nu cu sunete, am avut intuiţia vieţii şi eternităţii ascunse în cuvinte. Şi am simţit, etapă cu etapă, prezenţa divinităţii în cuvinte. Oricum, întîlnirea primă cu poezia a fost ca un contact cu prima zăpadă, mă intriga fierbinţeala frigului!

În prezentarea ultimei cărţi, OPERA POETICĂ (Editura Paralela 45, 2016), ce conţine volumele dumneavoastră de poezie („Poeme în alb-negru”, „Intimitatea absenţei”, „Complicitate”, „Îngerul căzut”, „Gloria milei”, „Paznicul ploii”, „Antologate ŞAlte fire de jazz”Ţ), Răzvan Voncu observă evoluţia textului poetic, modul în care urcaţi „lin, dar fără oprire, o autentică Golgotă a cuvintelor” a cărei împlinire constă „nu în genialitatea întâmplătoare a unui vers reuşit, ci în promontoriul unei opere armonioase.” Pornind de la această aserţiune, cum v-aţi defini lirismul?

Îl cred pe Răzvan Voncu, o voce critică autoritară, credibilă, care pleacă în tot ce face şi în tot ce scrie de la faptul că nu se (poate) face literatură cu amabilităţi. Nu am căutat o ţintă în poezie, în literatură, m-am identificat, pur şi simplu, cu drumul. Spuneam, de altfel, într-un text mai vechi: „Nu ţinta spune ceva despre tine, ci oboseala călătoriei”.

Cum a evoluat relaţia dumneavoastră cu scrisul de-a lungul ultimilor treizeci de ani, de la debut, până la volumul OPERA POETICă?

Nu am crezut că există altceva care să conteze pe lumea asta, în viaţa asta, în afara cărţilor, a scrisului. În acelaşi timp, toată viaţa am cultivat, de fapt, îndoiala că scrisul justifică o existenţă. Între aceste două orizonturi mi-am consumat clipele, orele. Este pasionant, te asigur.

În textele dumneavoastră poetice, critica literară observă diferenţierea de generaţia optzecistă, fiind considerat „un sensibil şi un afectiv” (Gh. Grigurcu) sau „O sensibilitate reprimată, mereu în alertă” (Radu Săplăcan). Ce îl diferenţiază cu adevărat pe Adrian Alui Gheorghe, poetul?

Se spune şi s-a demonstrat că pe lucruri rămîn amprentele digitale ale fiecărui om în parte, că acestea sînt unice...! Tot aşa, pe cuvinte rămîn amprentele celui care le foloseşte, şi acestea sînt, cred eu, tot unice. Cînd Eminescu a spus un lucru aparent banal, „La steaua care-a răsărit,/ Eo cale atît de lungă...”, pe cuvinte a rămas amprenta duhului şi a limbii lui Eminescu. Asta, cred, mă diferenţiază de ceilalţi, amprenta poeticităţii personale, pe care am reuşit să o las pe cuvinte. Ca să deosebeşti un poet de altul, trebuie să îi citeşti şi pe unul şi pe altul. Am citit/ recitit acum, în „evoluţie istorică”, pe poeţii lîngă care am onoarea să fiu, în colecţia „opera poetică”, adică Liviu Ioan Stoiciu, Aurel Pantea, Emil Hurezanu, Ioan Es. Pop. Am rămas fără aer, sînt nemaipomeniţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara