Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
întrebări pentru un sociolog de Mihail Gălăţanu

In ce ţară trăim? Mijeşte întrebarea. Mişună.De-a lungul vremii, au fost mai multe ipoteze. ţara lu' Papură Vodă. ţara lu' Sinecură asigurată. Acum, însă, trăim în ţara lui Gutză. Nu ne-a fost lesne să găsim acest personaj emblematic. Dar, pînă la urmă, iată, am izbîndit şi l-am găsit. El a venit din negurile poporului român, împreună cu soţia sa, faimoasa nicoleta gutză. Sînt sigur că aţi auzit de ea. Trăim, doar, într-o naţie de gurişti. Ei se oglindesc în noi. Dacă noi nu am fi aşa, nici ei nu ar exista. Ei sînt prelungirea noastră. Au apărut de acolo, din ceaţa deasă de la talpa ţării. Cîntă şi ei o muzică a sărăciei, a lumpenului, a bezemticului. Ceva cu bani, ceva cu duşmani. Ceva cu noroc, s-am noroc. Ceva cu o filosofie de viaţă care ar putea fi a unor nevertebrate. Şi nişte versuri, de pildă, pe care mi le-a relatat, după un "bairam", un coleg: "Oh, beemve, beemve, beemve/ Rugini-ţi-ar tablele!" Şi BMW se supune imprecaţiei strămoşeşti. Sau: "M-am născut cu stea în frunte/ S-am noroc şi maşini multe". Sau, iată, "prelucrare" după folclorul românesc: "Lilioară, trandafir/ Omu-n viaţă-i musafir". În fond, maneaua este corespondentul vizualului derizoriu care ni se serveşte la televizor, făcîndu-l pe acesta din urmă să merite cu prisosinţă apelativul de tembelizor. Este chiar complementul detestabil al derizoriului imaginilor care însoţesc serile noastre acasă. Ce e maneaua? Un lung prilej pentru durere? Nu, nici măcar asta nu ştim. Ştim doar că e o muzică tristă chiar şi atunci cînd e veselă - şi că ne-a demonstrat că acest paradox e perfect posibil. Ce spun mane­lele? Care e felul de viaţă al maneliştilor? Care sînt ascultătorii de manele şi de unde se recrutează ei? Astea sînt întrebări bune pentru un sociolog. Mie mi se întoarce stomacul pe dos de ori cîte ori îmi închipui că "omul modern" cade într-un asemenea butoi cu neştire. Iarăşi, am citit undeva, bunăoară, că maneaua e "kitch". Cred că pe un blog. Nimic mai neadevărat. Kitsch-ul nu e cu totul nefertil în artă. Dimpotrivă. Dar el îşi propune recrearea frumosului. Are intenţii. Calofilie, măcar, deşi nu ştiu dacă asta e o intenţie tocmai bună. Pe cînd maneaua e un bocet al simţului estetic. Un sughiţ al frumosului. O pauză de intelect. Din tentativă de a face să supravieţuiască zicala populară, maneaua a ajuns să compromită, cumva, unele piese din folclor. Am crezut, la început, de fapt, mai mult am sperat, că, dincolo de toate metehnele ei, maneaua nu va fi un lucru chiar atît de rău. Că ea va fi un soi de plancton chiar benefic pentru ce va veni: că de acolo s-ar putea recolta, din maldărele de flori de zgură ale sentimentalismului primar, material pentru o altă simţire. O, sfîntă naivitate a mea, personală! Cel puţin pînă acum, a rămas o formă fără nici o evoluţie, cauţionarea mea (doar în faţa minelui meu, însumiul) fiind una zădarnică. Ea, maneaua, cîntă despre merţane care vor fi tamponate, dar încă nu, nu sînt. Păduri ce ar putea să fie... Despre lanţuri grele de aur la gît, care, poate, nu vor fi rupte niciodată, dar ce folos să îţi atîrni lanţuri grele de gît, chiar dacă sînt de aur. E un soi de pop-corn făcut din bile de rulment care, mai devreme sau mai tîrziu, îţi sparg dinţii. O altă prejudecată spune că maneaua este un gen muzical. Cu greu pot accepta că aşa ceva poate produce "gen" în muzică. Dar maneaua s-a generalizat. Produce gen în politică. În televiziune. Şi, nu în ultimul rînd, în presa scrisă. Uneori, parcă şi dragostea noastră a devenit o manea, o dramă tragi-comică, la răspântiile de ferentari ai simţirii. Şi totuşi, ce e maneaua? Antipodul artei. Şi ce am putea face cu ea? Am putea-o duce în artă, tocmai pentru a o salva... Pentru a o mântui estetic, oricît prost-gust ar sălăşlui în vintrele manelei. În Levant, totul este posibil. În rest, nu ne rămîne decît să filosofăm pe marginea unei stări de spirit: manelele sunt fraţi de cruce cu tabloidele, cu integramele imbecile ( nu cu alea care cer, totuşi, niţică glagorie!), cu sexstar-urile leşinate care nu ştiu prea bine să numere pînă la 69, cu politicienii care nu ştiu decît "yes" şi "of course". Cînd văd "entertainment" făcut cu vipuleţe care bagă mîna, legate la ochi, în recipiente cu arici înfoiaţi, îmi vine să le toc mărunţel, pînă iese tot ce e "glamour" păn ele. Se tabloidizează şi viaţa, iar o dată cu ea, chiar şi moartea noastră devine niţel cam tabloidă. Pomenile se ţin la restaurant. De unde pînă unde chestia asta absolut absurdă? Păi, da, pomana devine şi ea un soi de petrecere esen­ţia­lă. Şi înainte era, dar ea se făcea acasă. În mod fundamental acasă. Acolo unde a trăit el, cel petrecut. Sau măcar acasă la tine, la cel ce organizează ritualul de pomenire, cheamă preotul să oficieze slujba. Acum, pomana a devenit mai mult un soi de "entertainment" venal. Şi un fel de "barter". Mă duc la pomana vecinului Vasile pentru că şi el a venit cînd am făcut eu pomană. Iar pe vecinul Vasile trebuie să îl invit şi eu, la rîndul meu. Adio, cu pomana din bătătura ta! Mîine, pomana se va ţine de la doisprezece la două, la restaurantul "Snack Bar", de pe strada Brăilei, colţ cu Roşiori sau cu Melodiei, cartier Mazepa 2. E un party pe care îl facem pe rînd, căci, nouă, pe rînd ne moare cineva. Şi ne moare, cu siguranţă, din cînd în cînd, ne moare cineva. Iar dacă îmi moare, mă simt obligat să dau o petrecere la restaurant. Acolo unde, după ceasurile două, aceleaşi femei blazate din cadrul "personalului de serviciu" aranjează mesele, repede-repede, pentru nuntă. Şi, tot aşa, daţi la rapid, pe casetă, pregătesc mesele pentru botezul de a doua zi. Totul e să fii pregătit. A dispărut tot ce era ritual, a rămas zumzăiala zgomotoasă a mahalalei. A rămas întîmplarea de cartier, din care a fugit tot îngerul. A dispărut diferenţa specifică între pomenire şi antrenul de pe strada noastră. Că noi sîntem, mereu, en train de ceva. En train de a ne naşte şi, deopotrivă, en train de a muri. En train-ul e firea noastră, condiţia noastră de a fi. Sîntem o petrecere cu lăutari (în cel mai bun caz!), iar petrecerea sîntem. Şi lăutarii sîntem noi. Ne trecem înainte de a petrece cu adevărat. Derizoriul a devenit, mai curînd ca oricînd, o categorie din viaţa noastră. Sîntem, mai rău ca întotdeauna, pierduţi în spaţiu. Nu găsim timp să aniversăm 50 de ani de Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu, 70 de Buzura, 60 de George Arion etc., dar găsim, oho, slavă Domnului, timp să sărbătorim centuriste de succes şi pedofili celebri. Dedicăm week-end-uri îndu­ioşătoare Madonnei şi ridicăm în slăvi mari scamatori ai muzicii (de pe aiurea, venetici!) precum Michael Jackson. Iară cînd moare cineva, şi mai rău! Apare o ştire marginală pe un crol, un reportaj lamentabil de la bocetele de înmormîntare. Altfel nu ştim să îi jelim. Altfel nu ştim să îi omagiem. Cît sînt încă în viaţă, nu suflăm o vorbă despre ei. Şi, chipurile, avem atîtea posturi culturale. Au trebuit să moară, pe rînd, Ştefan Iordache, Ovidiu Iuliu Moldovan, Colea Răutu, ca să ne amintim că au existat. Îi dăm la televizor numai dacă fac cancer. Şi nu oricum, ci unul spectaculos. Bun de ştiri. Dacă sînt în fază "terminală". Atunci, brusc, ne amintim de ei, uitaţi prin debaraua cu iluzii, unde nu mai cotrobăim de mult, îndopaţi şi intoxicaţi cu formule de toată jalea, scoase, din burţile lor jalnice, de valeriilassarofi de ocazie. Emisiuni cu vipuleţe prinse cu mîinile în pantalonii altora. Valorile noastre, pentru noi, nu mai sînt ştire. Nu mai sînt ştire demult. Nu mai avem ştire. De ei. Sîntem în neştire. În neştirea lor. Şi, aidoma, în neştirea noastră. Aşa sîntem şi aşa rămînem: în neştire. }ară a lui gutză, ţară de troglodiţi, de florinparizeri şi pop-corn al gîndirii. De sorinelpustii şi pustiu peste tot. Mode­lele noastre sînt gigiibecalii, oanezăvorane şi irinelcolumbofili. Ne scapără invidia cînd o vedem pe monica-vedetă, în loc să ne bufnească plînsul. Că, din rîs, nici nu prea ne mai putem opri. Deşi nu prea ştiu dacă nu cumva nu e rîsul nostru. Chiar şi pe puţinele noastre valori ne căşună: că sînt prea "gonflate", că sînt cabotini, că debordează de cinism. Păi, cum aţi vrea să fie, cînd noi aşa stăm? Pe un munte de cinism. Şi cînd ne scremem precum muntele ca să fătăm o singură idee nouă, iar apoi ne batem joc de ea, nici măcar nu ni se mai pare cine-ştie-ce, din astea, idei noi, doar au văzut şi alţii. Am vrea să avem cultură fără să citim, să fim iubiţi fără să ne mai pese dacă iubim, să fim ocrotiţi fără ca, la rîndul nostru, să ocrotim. Sîntem nici reci, nici fierbinţi. Ne găsim şi ne arătăm doar căldicei. Doamne, ai să ne verşi din gura Ta? Sau cît ai să mai ai răbdare cu noi?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara