Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Întrebări despre logos de Grete Tartler

George Steiner. Gramaticile creaţiei. Traducere din engleză de Adina Avramescu. Editura Humanitas, Bucureşti, 2015.

Carte scrisă în 2001, de către un autor intrat atunci în deceniul al 8- lea de viaţă (George Steiner e născut în 1929), Gramaticile creaţiei provoacă o revedere a ideii de creaţie în cultura apuseană, din perspectiva schimbărilor deja presimţite în secolul al XX-lea.

De la Biblie, Homer, Dante, Hölderlin, Joyce, la Paul Celan ş.a., la artă, filozofie şi ştiinţă, civilizaţia europeană, marcată de multiplele forme ale creativităţii, e privită prin răspunsurile pe care le poate da la marile întrebări ale politicii, moralei şi esteticii.

De la punerea sub semnul întrebă rii a ideii de creaţie, înlocuită prin principiul de invenţie, la dezamăgirile aduse de ştiinţă şi tehnică, sau la rănile încă vii lăsate de cel de-Al Doilea Război Mondial, întrebările lui George Steiner dezvăluie un spirit foarte viu. O anumită oralitate marchează curgerea temelor, printre dezamăgirile autorului faţă de nerealizările liberalismului, pozitivismului ştiinţific, educaţiei moderne, liberei circulaţii. „Condiţia întunecată a gramaticii” (logica logosului) e privită, pornind de la nevoia de confruntare cu „scandalul, incomprehensibilitatea morţii” în sens concret: „Fiecare utilizare a verbului a fi la viitor reprezintă o negaţie, fie ea cât de limitată, a ideii de moarte”, în timp ce „voi, va şi dacă, circulând în câmpuri complicate ale forţei semantice, sunt formulele magice ale speranţei”. Speranţa, care presupune comunicare, măcar un ascultă- tor, ca în rugăciune, poate fi însă desluşită doar de cel care porneşte de la premiza organizării raţionale a lumii. Or, istoria occidentală recentă, de după Shoah, pune sub semnul întrebării această raţionalitate. Steiner se întreabă, cum şi Adorno se întrebase dacă se mai poate scrie după Auschwitz, în ce măsură iraţionalitatea înlăn- ţuirilor logosului lasă loc pentru viitor. „Viitorurile utopice, mesianice, meliorist-pozitiviste, prevăzute şi conturate în moştenirea occidentală de la Platon la Lenin, de la profeţi la Leibniz, par să nu mai fie valabile pentru sintaxa noastră. În acest moment privim înapoi către ele. Sunt momente ale aducerii aminte, care ne bântuie obsesiv asemenea chipurilor de piatră din Insula Paştelui. Acum ne aducem aminte de viitorurile care eram”. Asemenea metafore, precum amintirile-chipuri din Insula Paştelui, fie ele proprii autorului (de exemplu, dezordinea ilogică e văzută ca „un Beirut cosmic”, Platon – ca „un cubist, maestru al marginilor tari”), sau fie citate (precum din Boccaccio: „teologia nu este nimic altceva decât un poem despre/ al lui Dumnezeu”) dau acestui volum şi o anvergură literară, încărcată de surprize.

În dezvoltarea filozofiilor şi alegoriilor creaţiei nu e ignorat nici islamul („Nici o cercetare despre gramaticile creaţiei nu trebuie să lase pe dinafară islamul. Ignoranţa mea mă obligă însă să procedez astfel”), însă e văzut doar ca mediu în transferul către occident al gândirii antice greceşti şi ca promotor al unei caligrafii legate de „logica matematică şi frumuse- ţea geometriei”. Ce vede aici Steiner e dezvoltarea artei non-figurative, abstracte, din tabu-ul reprezentării persoanei: „Motivul ornamental islamic, prin împrumuturile sale stilizate de la forma plantelor, la geometriile apei vii – este, simultan, un instrument pentru percepţia uniformă a creaţiei şi un act de mulţumire. Împrumutând o frază- cheie, putem spune că estetica islamică este o gramatică a consim- ţământului”. (De fapt, a supunerii – faţă de Dumnezeu – căci asta înseamnă islam). Recunoscând că nu are alte informaţii decât de la Corbin, mărturisindu-şi limitarea, Steiner observă totuşi esenţialul vorbind de sufism, anume că nu ia în considerare o creatio ex nihilo, ci o revărsare de raze, o emanaţie perpetuă: „Creaţia emană din potenţialităţile inerente fiinţei lui Dumnezeu, o fiinţă care iradiază în procesul prin care toate lucrurile care ne înconjoară devin vizibile şi inteligibile (epifania)”.

E citat ca fundamental textul lui Gerard Manley Hopkins din 1880, o predică evocând plinătatea fiinţei evoluată nu din puteri obişnuite, ci dintr-o „tonalitate mai fină”, dintr-o putere „care trebuie să împingă înainte elementele dinamice sau imobile până la tonalitatea necesară”. Această „împingere înainte” a făcut ca, până în iluminism, arta, muzica şi literatura occidentală să aibă un conţinut religios: „Propoziţia sau pigmentul sau piatra dăltuită sunt penetrate de strălucire. Lucrul imaginat este o icoană, o ficţiune adevărată. Este, potrivit unei definiţii care cuprinde tot ceea ce am încercat să spun, o fictio rhetorica musicaque composita”. Respectiva unificare teologic-filozofic-poetică e văzută ca prinzând viaţă în mod fundamental la Dante: „Pentru că el organizează şi imprimă un caracter absolut vital reciprocităţii dintre codurile religios, metafizic şi estetic cu privire la existenţă şi generare. Dante înţelege teologia într-o manieră educată, profundă. Gândirea este cea care stimulează cel mai mult credinţa”. Autorul desigur ştie, dar nu aprofundează, că această intersectare/înţelegere dintre coduri a fost adusă în Europa de islam, prin traducerile din Avicena, al-Ghazali, Ibn Arabi şi Averroes care au pătruns gândirea aquiniană, augustiniană şi a altor medievali. Chiar şi călătoria poetului din Commedia – care îl uimeşte atât de mult pe George Steiner – reia motivul călătoriei nocturne a lui Mohamed, cunoscută în epocă prin traducerea numită Libro de la Scala. O comparabilă călătorie în Paradis şi Infern, a unui poet însoţit de alt poet, care discută apoi cu literaţii mântuiţi sau damnaţi (unii fiindcă nu ştiau… gramatică!) există şi în literatura arabă (sec. XI).

Ca pe o deosebită reuşită – între multele pagini care atrag atenţia – aş cita interpretările făcute de George Steiner lui Paul Celan, pe care îl consideră unul dintre „acompaniatorii” pe drumul către un „încă urmează”. Intraductibilitatea lui Paul Celan, creator heideggerian al unui limbaj unic, e văzută din tensiunea suferinţei sale de a scrie în germană, limbă maternă, dar şi limba ucigaşilor mamei sale. Ermetismul, obscuritatea care ţineau, în ultima parte a vieţii, de o tradiţie esoterică, dar şi de „neîncrederea tot mai profundă a lui Celan în comunicare”, l-au aşezat într-o vorbire-piatră ce „conţine un adevăr tăcut, refuzat pălăvrăgelii umane”. Această vorbire-piatră „este unul din semnele prevestitoare ale unei posibile epifanii”. Citând invocarea de către Celan a unui limbaj la nord de viitor, Steiner elaborează: „Până ce acest limbaj va putea fi vorbit, şi, ceea ce contează mai mult, auzit, poezia absolută va duce la suspendarea oricărui înţeles garantat […] Tot ceea ce pot să facă poezia autentică şi ceea ce este cel mai absolut în artă şi muzică este să spună: komm mit mir zu Atem/ und drüber hinaus: trage-ţi suflarea împreună cu mine şi treci dincolo de ea”.

Până de curând, observă George Steiner, „scriitorul văduvit de limba sa nativă a fost asemenea unui pictor orb”. Dar astăzi – şi cei zece ani care au trecut de la apariţia cărţii demonstrează acest lucru prin zeci, chiar sute de exemple! – există numeroş i scriitori care ştiu să se exprime magistral în câteva limbi străine. George Steiner însuşi e unul dintre ei. Nu mai există însingurarea lui Ovidiu „în contextul unei limbi şi culturi barbare”, acea însingurare ucigaşă a ruperii de limba maternă; s-a creat o „nouă libertate a discontinuităţ ii dintre limba maternă şi cea poetică”. Se va scrie oare mai puţin, sau altfel, în contextul acestei noi libertăţi? Cei care au continuat să scrie şi după ce a dispărut cenzura, „mama metaforei”, cum o numeşte Steiner, răspunul l-au şi aflat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara