Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Întrebarea de Constanţa Buzea

A ignora poezia şi chiar a o urî e ca şi cum te-ai arăta, cu orgoliu, ateu. Cum când apare, a nu o citi cu bucurie şi folos, orb, surd şi nevolnic echivalează cu a-l alunga pe bunul Dumnezeu.
           
Cândva am gândit şi am scris, despre poezie, o întrebare, încercând în răstimpuri să răscolesc cu ea inima tulbure a celor ce nu-i acceptă originea divină, ci iau insistent în derâdere cuvântul ei smerit, punându-i în preajmă bruiaje, estetici ale urâtului şi derizoriului neruşinat, ca s-o acopere şi s-o întunece, texte nebuneşti ce plac la nebunie nebunilor bolnavi de plictiseală.
          
Întrebarea mea, ca pentru fiecare, căutat şi găsit în singurătate, în propria lui conştiinţă, este: "Şi tot mai crezi că poezia se face din nimic? Că nimeni din cer nu asistă la naştere? Plini de mister, de scamă, de număr sunt sâmburii ei. Numai Dumnezeu ştie cât chin, câtă jertfă şi câtă iubire cere cuvântul la convertire, îngrozit că porneşte şi nu mai ajunge".
         
Porneşte şi nu mai ajunge, ţintele sunt întruna mişcate, în aer e o derută programată. Şi totuşi, încă n-am ajuns să mă tem că lucrul meu se face în zadar, că singura mea viaţă şi singura mea dragoste sunt neroditoare. Cu cât vor fi tot mai puţini aceia care citesc bine poezie, şi cu cât vor fi tot mai mulţi aceia care scriu în neştire versuri sărace, va fi socotit acest lucru semn de încercare, un rău rebel ce trebuie privit ca firesc şi al lumii, şi respins cu înţelepciune.
          
Scris-cititul nu mai e la modă? Scris-cititul pare, dar nu e la îndemâna tuturor şi nu pentru înţelesul şi folosul tuturor. Ca un drept democratic, ca presa, ca un bun de distribuit tuturor, în porţii egale împărţite între egali. Când, vai, lumea nu urmează cu plă-cere pildele bune, ci şi le face uitate ( şi nu-i urmează pe cei aleşi, ci mai degrabă îi striveşte). Când, vai, lumea adoră succesul de-o zi al stricaţilor şi tâlharilor şi nu se hrăneşte, ci se îmbuibă cu chilipirul a ceea ce i se oferă gata mestecat.
          
Este, oare, îndreptăţită lumea, astăzi mai mult ca oricând, să se plângă şi să sufere prinsă-ntr-o umilitoare şi deznădăjduitoare criză de timp? Unde sunt liniştea şi sănătatea fiecăruia după o viaţă în care nu ni s-a ascuns că suntem vremelnici? Şi unde mulţumirea că şi în vremuri de restrişte ne-am priceput, ca mucenicii, ce să facem, să facem totul bine şi să nu ne lăsăm urmaşii, nici cărţile, în neorânduială, predându-ne roada şi cuvântul stăruind nu într-o memorie sălbăticită, ci într-una iubitoare şi bine întemeiată. A celor ce ne vor citi.
          
Simţul şi gustul zădărniciei? Funcţionează înşelătoare şi diferit de la caz la caz. Cu adevărat tristă, dar nu de neînlăturat, ideea că poezia se scrie cumva degeaba. Că e un lux inutil. Că tot nu o citeşte nimeni acum, din lipsă de timp, din ignoranţă, dintr-un dispreţ demonic dirijat împotriva celor blânzi, care merg încet, care mănâncă puţin, hrană uscată. A celor care nu se simt nefericiţi şi singuri rămaşi în urma tuturor. Ci milostivi în sărăcia lor, oferă şi stăruie în ceva ce nu stă nicidecum, acum, în preţuirea, ci mai degrabă în dezgustul lumii.
          
Întrebarea mea îşi conţine răspunsul, uşor de dedus, la îndemână. Poezia este har, este duh, este dar, şi atunci când poetul o zideşte pe hârtie şi atunci când cititorul o găseşte şi o preţuieşte. În ipostaza lucrului bine făcut, în ipostaza comunicării posibile între egali şi asemănători, în ipostaza darului deplin şi rar unii către alţii, în ipostaza jertfei întru împăcare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara