Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Între vitraliu şi fereastră de Iulian Boldea

Critic literar, teoretician al literaturii, traducătoare din engleză şi franceză, Irina Petraş este o prezenţă constantă, aplicată, activă, în critica literară de azi, prin cărţi care se impun prin noutatea interpretă rii, actualitatea tematicii, dar şi prin incursiunile nuanţate în literatura de azi (Ştiinţa morţii, Cărţile deceniului 10, Despre locuri şi locuire,Teme şi digresiuni, Cărţi de ieri şi de azi, Despre feminitate, moarte şi alte eternităţi, Literatura română contemporană).

Cartea Irinei Petraş Vitraliul şi fereastra. Poeţi români contemporani (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj- Napoca, 2015) îşi asumă o percepţie panoramică a poeziei de după 1989, reluând articole publicate anterior în reviste, într-o „încercare de radiografiere a semnalmentelor specifice” literaturii postdecembriste. Explicaţia titlului cărţii este metaforică şi sugestivă, prin jocul antinomic al reflexelor livrescului şi referenţialităţii. Titlul trimite, scrie Irina Petraş în Argument, „la oscilaţiile între poezia ca transfigurare, a modernităţii, şi poezia ca transcriere, a ultimelor decenii”. Prima dimensiune, cea care postulează statutul transfigurator al lirismului, se situează într-o poziţie transcendentă, „deasupra lumii, într-un efort de captare a esenţelor”, în timp ce a doua expresie a poeticităţii se plasează în cotidian, „în văzul lumii, exhibând neputinţa de a ajunge la esenţe”. Foarte expresive sunt distincţiile şi nuanţările în conturarea celor două forme categoriale de interpretare poetică, vitraliul şi fereastra: „Vitraliul are vechime, înălţime, armonie, mister. El depinde de lumina de afară, dar nu renunţă la luminile proprii şi la interpretarea intermediată a lumii. Prin vitraliu, se încheagă paradoxul lui ca şi cum. Interogată, căutată, lumea rămâne, ba, mai mult, e chiar conservată ca poveste, mit, taină. Frânturi de esenţe se strecoară printre cioburi şi propun simfonii. Fereastra, în schimb, e a poeziei care priveşte în faţă realul, îi înregistrează mizeria, urâtul, concreteţea, fără a mai tenta o salvare sau sperând, copilăreşte, că dezvrăjirea îi va fi contrazisă. Cu vitraliul ne aflăm în plină orchestraţie euritmică. Vitraliile sunt înalte, pline de culoare. Zumzetul, foşnetul, cântecul sunt depline, iar poemul se desfată în de sine, cu superbia celui care, ştiindu-se trecător, are acces la veşnicii”. Desigur, aşa cum precizează autoarea, textele din această carte se integrează în fluxul subteran al celorlalte abordări critice anterioare, ele trimiţând, firesc, „unele la celelalte. Gândirea vieţii printre cărţi este una în mişcare – conexează, se întoarce din drum, repetă, revine cu nuanţe, remaniază discret în pas cu mereu alte lecturi”.

Panoramările de la începutul cărţii sunt încercări de ordonare a poeziei postdecembriste pe tendinţe, grupări, orientări, aparente sau subliminale. Sunt „survolate” temele majore, investigate prin instrumente de lucru specifice autoarei (poezia în văzul lumii, de la vedere la vedenie, întoarcerea refulatului, moartea în poezia mileniului trei, feminitatea limbii române ilustrată prin genosanalize, declinarea poeziei, singularitatea, despre locuire). Desigur, textele preliminare, de aspect preponderent teoretic (Despre feminitatea limbii române. Genosanalize, declinarea poeziei, Despre locuri şi locuire, Proba singularităţii) sunt binevenite, ele fiind însoţite de ilustrarea aserţiunilor conceptuale prin evaluări pertinente, atente, riguroase. Circumscrierea tematică a orizontului poeziei postdecembriste (De la vedere la vedenie, Despre iubire. Întoarcerea refulatului, Cum se moare în mileniul 3?) este una elaborată, desfăşurată pas cu pas, într-o detentă hermeneutică care surprinde cu acribie detalii ale imaginarului, metamorfoze ale timbrului liric, la nuanţele sentimentului. De altfel, Irina Petraş are ştiinţa sondării particularităţilor lirismului, prin decuparea unor imagini-cheie şi prin analiza lor atentă. La Florenţa Albu, de pildă, primatul negativităţii este circumscris prin rezumarea unor teme sau motive predilecte, prin explorarea universului poetic în detaliile şi articulaţiile sale cele mai intime: „Nu rezonări şi reverberaţii, ci răsfrângeri imediate ale concretului cotidian într-o oglindă care-şi refuză anume a treia dimensiune, adâncul. Poemele îşi organizează agonia în jurul câtorva cuvinte – «cheie», aş zice, dacă încifrarea n-ar fi cu totul absentă: gol, cutremur, ţipăt, urlet, spaimă, frică, urât, foame, minciună, frig şi singurătate, moarte, oboseală, istorie –, tot atâtea ne-stări încremenite într-un orizont posomorât, cenuşiu. O acumulare febrilă, exclusivă de negaţii sperând o umbră de afirmaţie. Speranţa, însă, e singura nenumită, lamento-ul lugubru se învârte în jurul propriei rotiri, într-un cerc halucinant proclamând teribila realitate a irealului”. Alteori, sub impactul memoriei afective, portretul Anei Blandiana, de exemplu, se încarcă de tulburătoare sensuri ale afectivităţii, ce surprinde acolade anamnetice ale biograficului, puse în relaţie cu dinamica viziunilor poetice: „În 1965, în primul meu an de studenţie, Ana Blandiana era deja o legendă. Trecea pe coridoarele Facultăţii de Litere zveltă şi încordată ca o mânză de rasă. Ameţitor de frumoasă şi de elegantă – mi-o amintesc într-o rochie de un mov intens, un pic putred, cu capul zvâcnind în sus, nestăpânit, cu o mişcare mândră a umerilor, ieşind pe poarta facultăţii, invadând strada şi oraşul, care păreau să nu aştepte altceva decât să i se supună”. Interpretarea poeziei Anei Blandiana beneficiază, însă, şi de sugestii ale genosanalizei, în care Irina Petraş s-a exersat, de altfel, până acum, cu rezultate notabile: „Întreţeserile sunt nenumărate. Cuvintele îşi împrumută putinţe, se preling unul în /spre celălalt mizând pe ambiguitatea ambigenului. Personalitatea sa dublă îngăduie perversităţi extrem de fertile în spaţiul scriptural. Imaginea poetică alunecă între certitudini şi nesiguranţă, versul abia ţinând în frâu cumpăna.”

În comentarea poeziei Marianei Bojan, poetă ce are şi o carieră de artist plastic, Irina Petraş expune corelaţii, corespondenţe şi convergenţe între vizual şi literar, între culoare şi cuvânt („Vaga discursivitate a pânzelor sale ficţionând fantast în marginea realului îşi află isonul în aspra plasticitate a poemelor degustând «chimerele de soi». Comentariul verbal al poetei este sensibil secondat de plasticizări posibile. Sunt straniu sugerate, prin metode greu de pus într-o formulă, încadrări, contururi, pete de culoare, tuşe pipăibile.”). Se sugerează, astfel, dimensiunile unui univers intim, straniu, cu „valenţe ambigene”, cu „tablouri scripturale” prelucrare cu ingeniozitate, cu ritmuri ce creează „iluzia de amplu şi falduri”, într-o încercare a poemului de a capta „palpitul însuşi al vieţii”.

În cazul poeziei lui Gabriel Chifu, sunt relevate cu precizie trăsăturile particulare, posibilele racorduri cu lirica neomodernistă (Sorescu, Nichita Stănescu) sau afinităţile cu poeţii optzecişti şi douămiişti, toate filtrate prin vitraliile unei poetici de intensă singularitate ce repudiază frumosul artificial, convenţiile, decorativul, dar, în acelaşi timp, procedează la o transcendere a prozaicului prin imersiunea cathartică în elementaritatea genezică: „asumarea cotidianului în datele lui banale, mai puţin spectaculoase, umile, şi înregistrarea lor cu o dez-mirare care le scoate din anonimat transformându-le în emblemă a condiţiei umane; expurgarea oricărei formule tradiţional «frumoase», ignorarea anume, semnificantă, a pitorescului, suavului, decorativului; identificarea crizei în elementar, în obişnuit, în primar; simplitatea tragică a compoziţiei, transcenderea elementarului, a prozaicului, a meschinului nu prin operaţie metaforală, cathartică, ci prin refacerea drumului înspre corespondenţele prime; deconspirarea semnificaţiei majore, în ordine existenţială, a derizoriului, a minorului; exersarea unei comunicări imediate, de o sinceritate disperată”. Însumare, vârtej, „structură scripturală scindată”, „spargere a limitelor”, sunt sintagme, toposuri, imagini emblematice definitorii pentru specificul poeziei lui Gabriel Chifu.

Dacă, în cazul lui Ion Mureşan, „privirea nu se lasă invadată de imaginile lumii, nu explorează uimită ceea ce i se oferă dinafară”, cu totul altfel se desfăşoară viziunile Martei Petreu, cu limitarea lor fastuoasă, cu „ţipătul armonios, de o lugubră, dar prozelitică melodie”. Un spaţiu al paradoxurilor, al antinomiilor şi formelor cu conţinut oximoronic este descifrat aici de Irina Petraş, căci „greaţa e semnul sigur al setei de viaţă, strâmtoarea cheamă necuprinderi, le promite negându-le, singurătatea e blazon al unicităţii, al superbiei”. Autonomia e semnul distinctiv al acestei dicţiuni lirice, trasată însă printr-un „ritual al supunerii”, în timp ce „senzualitatea e una sublimată, descrierea recuperând şi agonisind lacom experienţe verbale. Valenţele net subiective capătă tranzitivitate prin scindarea brutală a fiinţei. Trup şi creier în dezacord clamat drept iremediabil, tragedie îmblânzită de oglindirea reciprocă, de o insistenţă unificatoare”. În comentariul poeziei lui George Vulturescu, sunt rezumate şi subliniate semnele şi reperele capabile să îi confere acesteia individualitate. În „ochiul orb, deschis înăuntru”, se caută un echilibru şi se legitimează relieful creaţiei: „Actul său incantatoriu, autonom şi orgolios, îşi caută giranţi de o nobilă vechime cărora să le poată fi descendent fără a-şi pune în primejdie superbia.”

Desigur, selecţia unor nume, sau, dimpotrivă, absenţa altora din această panoramă ar putea să trezească unele nedumeriri. Favorizaţi mi se par, în selecţia Irinei Petraş, poeţii clujeni. Există, apoi, unele nume de poeţi care şi-ar găsi, poate, mai greu locul într-o astfel de panoramă, chiar prin adoptarea celei mai democratice şi mai neconflictuale liste – cea alfabetică: apar în sumarul cărţii nume de poeţi de valoare (Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Magda Cârneci, Gabriel Chifu, Dumitru Chioaru, Ion Horea, Ileana Mălăncioiu, Ion Mureşan, Aurel Pantea, Marin Sorescu), alături de nume ale unor poeţi de condiţie medie (Nicolae Avram, Dumitru Cerna, Gheorghe Pârja, Petre Tănăsoaica, Gheorghe Vidican, Eliza Macadam ş.a.). Cartea Irinei Petraş despre poezia postdecembristă are meritul de a cuprinde în paginile ei, unele dintre cele mai semnificative voci ale poeziei contemporane. Prin vitraliile unei hermeneutici adaptate la relieful operelor, nuanţate şi complexe, textul poetic se întrevede în toate ascunzişurile sale semantice, în toată tulburătoarea sa complexitate şi adâncime.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara