Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Între memoria ei şi uitarea noastră de Luminiţa Voina-Răuţ

Micaela Ghiţescu, Între uitare şi memorie,
Bucureşti, Editura Humanitas,
2012, 309 pag.

O cunosc pe Micaela Ghiţescu de câteva decenii, dar abia acum, citindu-i singura carte, după cum ea însăşi mărturiseşte, un volum de memorii intitulat sugestiv Între uitare şi memorie, îmi dau seama că de fapt până la lectura lui n-am cunoscut-o aproape deloc pe autoare.

O ştiam pe traducătoarea literară, pe autoarea de dicţionare, pe generoasa colegă care m-a ajutat să-mi ofer prima traducere (opt povestiri de Julio Cortázar ce zăceau de ani de zile la Cartea Românească, dinainte de 1989) la BPT, vorbind personal cu editorii, în fine o ştiam pe şefa secţiei de traducători din cadrul Uniunii Scriitorilor, dar nu-l cunoşteam pe omul Micaela Ghiţescu.
Ai zice că aproape involuntar – la sugestia a două doamne, Lidia Bodea şi Eugenia Vodă, şi graţie unei ierni capricioase – s-au depănat amintirile acestei femei remarcabile, o aristocrată a tăcerii şi a decenţei, aş numi-o. Parcurgându-i viaţa, am senzaţia că nimic n-a ocolit-o în epoca zbuciumată în care i-a fost dat să trăiască, şi totuşi copilăria fericită şi credinţa i-au dat forţa sufletească să reziste, forţă transformată în noroc.
Aflăm din carte că Micaela Ghiţescu e redactorul-şef al revistei Memoria – o publicaţie al cărei tiraj a scăzut dramatic, de la 10.000 la 1500 de exemplare, direct proporţional cu dezinteresul nostru faţă de trecut, nu cel oficial, ci celălalt, trecutul alcătuit din drame individuale ce alcătuieşte de fapt istoria unui neam – care, cred eu, ar trebui citită şi răscitită de tinerii care habar n-au cine a fost Aniţa Nandriş Cudla sau Elisabeta Rizea! Înţelegând trecutul, ne putem asuma greşelile comise, chiar dacă nimeni nu va plăti pentru ele...
Micaela Ghiţescu e arestată la doar 21 de ani, fiindcă la un moment dat a frecventat cursurile Liceului Francez şi apoi a corespondat cu fostul director al liceului, un francez care a înfiinţat la Paris un post de radio pentru ţări danubiene şi balcanice. În familia ei, ca-n multe altele în acele timpuri, arestările se ţineau lanţ: doi fraţi ai mamei, sora tatălui şi un cumnat, toţi au ajuns după gratii. Iată de ce, după acest „război de 50 de ani”, cum sugestiv numea cineva această perioadă, Micaela e perfect îndreptăţită să ne vorbească. Tulburătoare e însă motivaţia ei: Eu nu aş vrea să plătească cineva, nu mă interesează asta. Dar să recunoască, măcar, asta aş vrea. Să recunoască ce au făcut, aşa cum aş vrea să se recunoască ce s-a întâmplat şi la mineriadă...
Şi pentru că trăim într-o ţară pe care, vorba cuiva, n-o mai poţi iubi dacă deschizi televizorul, într-o lume cu tineri grăbiţi să-şi trăiască viaţa haotic, fără nici un sistem de valori, îmi iau îngăduinţa să vă rog să citiţi această carte.
Copilăria, cum spuneam, i-a fost tihnită. Tatăl – medic remarcabil, mama, aromâncă din celebra familie Papacostea – absolventă a Facultăţii de Litere şi Filozofie, le-au oferit copiilor, ei şi fratelui Andrei, un început de viaţă minunat: o casă, construită de tată!, în care domnea armonia, profesori de limbi străine, vacanţe la munte. Toate s-au năruit însă imediat după 23 august 1944, tatăl a rămas fără puşti de vânătoare, fără maşină, dar mai ales fără serviciu. De la o zi la alta, din director al Spitalului Colentina s-a trezit cu o ştampilă în buletin pe care scria „fără ocupaţie”. Regele Mihai a plecat şi pretutindeni au apărut portretele lui Stalin. Nu bănuiam că sinistrul personaj avea să-mi schimbe cursul vieţii. Că avea să ne răpească ţara, trecutul, viitorul, proiectele, viaţa, spune Micaela. Ştiam de cultul deşănţat al personalităţii lui Stalin – pe certificatul meu de naştere figurează şi astăzi, în locul Braşovului, numele celui care timp de un deceniu i-a împrumutat în chip ruşinos numele! – totuşi Micaela prezintă nişte detalii inimaginabile: cum recitau, fără să ştie rusa, o poezie închinată lui Stalin; cum la simpla rostire a numelui său asistenţa se ridica în picioare şi îl ovaţiona, cum a intervenit chiar şi în lingvistică...
În plan personal însă, drama Micaelei atinge punctul culminant în noaptea de 24 octombrie 1952. Este arestată, tatăl ei, un munte de bărbat, se prăbuşeşte literalmente pe masa din sufragerie, neputincios, şi de aici începe calvarul, pierderea definitivă a inocenţei. Dar să-i dăm cuvântul autoarei: Am cunoscut timp de 13 luni anchetele Securităţii la Uranus, am supravieţuit 7 luni în Fortul nr. 13 – subteran – al Jilavei şi am petrecut ultimele 16 luni de detenţie la penitenciarul de femei de la Mislea... Între timp, colega şi prietena mea, Mariana Ionescu, a murit, la 20 de ani, de o tuberuloză galopantă netratată, iar părinţii ei nu aveau să afle niciodată unde fusese îngropată. Practic un copil, o tânără care avea toată viaţa înainte a fost întemniţată ca ultimul borfaş, luată din sânul familiei, purtată din celulă în celulă, anchetată şi torturată psihic. Căci 13 luni nu i s-au dat deloc ochelarii, ea fiind mioapă, luni la rând celula i-a fost permanent luminată, anchetele se desfăşurau noaptea, iar trei ani de zile n-a avut nici o veste din partea familiei.
Din anii de detenţie, deosebit de impresionantă îmi pare descrierea călătoriei dinspre Jilava spre penitenciarul Mislea: Şi a început călătoria cu trenul fantomă.... Vreo 50-60 de femei, călătoare fără bagaje. Din întunericul vagonului, am fost îmbrâncite jos, în plin soare, în aer, sub cer.... Apoi am fost urcate sus, într-un camion deschis cu care am traversat Câmpina. Sfârşit de primăvară. Castani înfloriţi. Viaţa continua. O viaţă nesimţită, aşa cum scria într-un bileţel descoperit de o deţinută în tivul unui palton.
În vara anului 1955 Micaela iese din închisoare, ceva mai repede graţie Convenţiei de la Geneva. Pe peronul Gării de Nord, în locul familiei o aştepta o fostă colegă de închisoare, Ileana Ghica. Secunda aceea, în care speranţa se preschimbă în durere e răvăşitoare. Micaela află că nu mai are tată, nici frate. Nici casă, doar un spaţiu ocupat de numeroşi străini, un securist, un procuror, câţiva chiriaşi. Nici serviciu, după absolvirea cu întârziere a facultăţii. Căci, după doar 9 zile lucrate în Centrul de Dialectologie, e dată afară, din pricina statutului ei de fost „deţinut politic”. Singurul lucru bun, în toată această perioadă nefastă, e faptul c-a învăţat două limbi străine, mai puţin cunoscute, spaniola şi mai ales portugheza, aceasta din urmă devenind ulterior nu doar mijlocul ei de supravieţuire, spiritual şi material, ci şi o adevărată vocaţie.
Şi uite aşa, deşi ulterior va lucra la un Institut de Cercetări Farmaceutice şi la Biblioteca Centrală Pedagogică, adevărata ei pasiune devine traducerea literară. Din momentul acela, Micaela se simte salvată; chiar dacă viaţa îi rezervă încă multe necazuri – decesul mamei, al soţului – împlinirea intelectuală îi vine din această „a doua viaţă”, a traducătorului literar. Căci, aidoma actorului, care jucând roluri diverse trăieşte mai multe vieţi, literatura îţi oferă şansa asta unică, inegalabilă. Vargas Llosa spunea că „atunci când citim romane, reduta asfixiantă care este viaţa noastră reală, se deschide şi devenim alţii: trăim experienţe pe care ficţiunea ne face să ni le asumăm.” Ce face Micaela din clipa în care începe să-i tălmăcească pe autorii ei dragi Eça de Queiroz, José Saramago, Erico Verissimo, Fernando Pessoa şi mulţi alţii? Recreează lumi, trăieşte împreună cu autorul cărţii traduse întreaga poveste, pe care o transpune apoi migălos în limba română. Din multe limbi – engleză, franceză, spaniolă, dar mai ales portugheză – ne lasă o comoară, însumând până în prezent peste 80 de volume. Traducerile dinainte de 1989 îşi au fiecare povestea lor (tristă uneori – titluri schimbate, cenzura operând tăieturi masive – hazoasă alteori – drepturi de autor plătite în feţe de masă brodate –) importantă este însă apariţia lor. După revoluţie, Micaela reuşeşte în sfârşit să călătorească, primeşte burse în spaţiul lusitan, ajunge în Brazilia, îşi întâlneşte autorii traduşi. Miracolul, chiar cu întârziere, s-a produs. Kazantzakis spunea că omul nu-i nemuritor, dar slujeşte ceva sau pe cineva nemuritor. Privind în urmă, Micaela Ghiţescu îşi asumă un risc: prin scris, reînvie suferinţe trecute, dar le şi oblojeşte prin traduceri-bucurii şi astfel, cred eu, atinge nemurirea. Citiţi, vă rog, cartea! Micaela spune undeva: opusul iubirii nu este ura, opusul memoriei nu e uitarea, opusul tuturor acestora este indiferenţa... Între memoria ei şi uitarea noastră, nu lăsaţi rogu-vă, să se strecoare indiferenţa.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara