Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Între lumi: Lyonel Feininger de Edward Sava

Trăind cincizeci de ani în Germania, Lyonel Feininger (1871-1956) este considerat un artist european chiar dacă s-a născut la New York şi şi-a petrecut aici atât copilăria cât şi ultima parte a vieţii.
O retrospectivă organizată de Whitney Museum în cooperare cu Muzeul de Arte Frumoase din Montréal şi-a propus să aducă personalitatea şi moştenirea artistică a lui Feininger în atenţia publicului american de astăzi, să revendice opera sa ca parte integrantă a istoriei artei americane din secolul al XX-lea.
Câteva date biografice… Fiu al unor imigranţi germani, Lyonel este trimis în 1887, la 16 ani, să-şi continue la Leipzig educaţia muzicală începută cu tatăl său. Desenând încă din copilărie, tânărul se decide însă să urmeze studii de arte frumoase la Hamburg, Berlin, Paris. Devine în scurt timp un ilustrator şi caricaturist de mare succes. În 1907 începe să picteze în ulei şi tablourile sale sunt curând incluse în expoziţiile grupurilor expresioniste „Die Brücke” şi „Der Blaue Reiter”. Imediat după primul război mondial este invitat de Walter Gropius să devină profesor la Şcoala Bauhaus din Weimar unde este coleg cu Kandinsky şi Klee. După instaurarea nazismului, mai precis în 1937, la doar câteva luni înainte ca picturile sale să fie incluse în faimoasa expoziţie pe care regimul o consacră „artei degenerate”, se reîntoarce la New York. Cvasinecunoscut, încearcă să-şi reia cariera, fără prea mulţi sorţi de izbândă. Critica de avangardă de aici este prea înamorată de primii paşi ai expresionismului abstract pentru a aprecia originalitatea operei unui creator care n-a vrut să renunţe la figurativ.
Feininger este îndeobşte cunoscut pentru peisajele sale semiabstracte, pictate începând cu anii ’20, cu o listă de subiecte dominată de turle de biserici sau corăbii cu pânze pe o mare agitată. Sunt imagini inspirate de contactul cu futurismul şi varianta „orfică” – aşa definită de Appollinaire – a cubismului, cu arta lui Delaunay, Léger, Picabia.
Pentru Feininger drumul spre abstract a însemnat o transfigurare a experienţei senzoriale şi nu renunţarea la ea. Spre deosebire de prietenul şi colegul său de la Bauhaus, Kandinsky, care argumenta că abstracţia „pură” este o invocare a inconştientului, el a continuat să introducă mereu în propria creaţie percepţii ale realităţii înconjurătoare.
În acelaşi timp, arta lui Feininger este mai aproape de cea a lui Kandinsky decât pare la prima vedere. Pentru cei doi artişti, ca şi pentru Klee, muzica a fost o uriaşă sursă de inspiraţie. Suprema lor dorinţă a fost aceea de a include în relaţia dintre privitor şi pictură ceva din libertatea de interpretare şi varietatea de răspunsuri emoţionale pe care muzica o aduce celor atinşi de farmecul ei. Faptul că muzica, prin definiţie, nu este constrânsă, precum artele vizuale, de nevoia de a reprezenta realităţi plauzibile, a fost unul dintre principalele motive ale evoluţiei acestor creatori pe calea abstractului.
Originalitatea artei lui Feininger stă mai puţin în refuzul de a accepta arta abstractă ca doctrină – şi alţi artişti ai secolului, în frunte cu Picasso, s-au oprit la graniţa abstractului „pur” fără s-o depăşească – cât în construcţiile sale „muzicale”. Aşa cum autorul unei fugi porneşte de la o scurtă temă muzicală pe care o modulează şi transpune, ritmic şi tonal, Feininger alege drept sâmbure al compoziţiilor sale un fragment de peisaj a cărui imagine este apoi „deplasată” în planuri succesive. Pictate în culori de o transparenţă cristalină, aceste lucrări ale sale oferă privitorului senzaţia unei „mişcări” aproape cinematografice.
Feininger a adoptat totodată ţelul lui Kandinsky de a crea o artă a spiritului ce transcende materialitatea nu prin intermediul unor imagini tradiţionale ci prin forme abstracte. Chiar mai mult decât pentru Kandinsky, spirit pentru Feininger înseamnă lumină, revelaţia ei. Ca şi în cazul romanticului Caspar David Friederich, lumina este adevăratul subiect al operelor sale târzii. Personajele nu sunt în aceste tablouri decât nişte apendice singuratice covârşite de imensitatea luminii şi a sacrului. Corăbii cu pânze pe mare, peisaje urbane, pe care continui să le recunoşti ca atare, dobândesc parcă un mister special, transformate fiind de lumină.
Modul în care este tratată lumina este şi o trăsătură esenţială a puţin cunoscutelor fotografii – copaci, ferestre strălucind în întuneric, ploaie – pe care Feininger le-a făcut în anii ’20, în timp ce era profesor la Bauhaus. Dacă picturile pornesc uneori din minte şi nu din suflet, fotografiile reprezintă, paradoxal, o mai firească fuziune între lumină, volum, formă şi textură.

Ceea ce manifestarea de la Whitney Museum aduce nou este o extraordinară punere în valoare a lucrărilor din prima parte a creaţiei lui Feininger, de dinainte de 1911, an în care îl cunoaşte la Paris pe Robert Delaunay şi începe să fie influenţat de cubism.
„Lyonel Feininger: la marginea lumii” începe cu exemple ale activităţii sale de caricaturist pentru publicaţii germane dar şi pentru „Chicago Tribune”. Sunt lucrări de un farmec uşor desuet, pline de umor, cu multiple elemente inspirate din viaţa de zi a unui târg german de la 1900. Reprezentând o revelaţie pentru cineva care le vede pentru prima oară, aceste desene sunt cunoscute şi mai puţin, chiar şi specialiştilor, decât restul creaţiei lui Feininger. O demonstrează o recent inaugurată expoziţie pe care Muzeul Metropolitan a consacrat- o unei istorii a caricaturii ca artă, de la Leonardo încoace. Într-un catalog de sute de pagini, publicat de prestigioasa Yale University Press, numele artistului nici măcar nu este menţionat!
Începând cu 1907, Feininger abordează pictura în ulei folosind paleta de culori excentrice a fovilor. Construieşte o lume de basm, cu personaje şi peisaje urbane direct inspirate din universul desenelor din anii precedenţi. Obiecte prind brusc viaţă. Legile perspectivei sunt ignorate. Gesturi şi expresii corporale sunt accentuate peste măsură. Neobişnuitul este adus în prim plan…
În picturi precum „Carnaval”, „Cititori de ziare”, „Stradă în Paris”, „Carnaval în Arcueil”, artistul reuşeşte, precum Daumier înaintea sa, să treacă cu uşurinţă puntea dintre ilustraţia comercială şi arta „serioasă”, păstrând o mare parte din prospeţimea şi agilitatea narativă a caricaturilor cu care debutase. Precedând opera lui Chagall, urmând un drum în mare măsură paralel cu cel al expresioniştilor, picturile executate între 1909 şi 1911, în timp ce artistul se afla la Berlin, sunt de departe cele mai interesante din expoziţie.

Cu toate străduinţa sa de a demonstra contrariul, s-ar putea ca sensibilitatea artistului să fi fost mai aproape de ludic şi culoare decât de „gravitas” şi abstract. Mai aproape de Rameau decât de Bach. Este doar una dintre contradicţiile marcând deosebit de interesanta operă a unui creator mereu nemulţumit, rupt între lumea veche şi cea nouă, între respectul pentru tradiţie şi nonconformism, între arta cu succes facil şi cea „pură”, între figurativ şi abstract, terestru şi celest.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara