Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Între dragoste şi ură de Gina Sebastian Alcalay

Ura este şi astăzi, cum a fost întotdeauna, o prim-solistă nu numai pe scenele istoriei şi politicii, ci şi în centrul lumii artistice şi intelectuale, sau pur şi simplu în viaţa de toate zilele. Şi, cu toate acestea, ar trebui să ne întoarcem mult de tot pe fluviul timpului, pentru a găsi un secol cu o recoltă a urii atît de bogată precum ne-a oferit-o cel recent încheiat, în prelungirea morală a căruia ne mai aflăm şi acum.
Pe vremuri cam pe la începutul secolului de care vorbeam, oricum, înainte de utilizarea pînă la banalizare a formei celei mai violente şi larg răspîndite a răului bazat pe ura dezlănţuită a terorismului islamic internaţional - care a înlocuit-o în zilele noastre pe cea doctrinară de clasă şi de rasă - un filozof precum Oswald Spengler (din care s-au inspirat poate şi Hitler şi Stalin) socotea, ca adevărat profesionist al barbariei ce era, că, "faptul că sîntem în sfîrşit în stare să urîm (...) ar putea da chezăşie pentru viitorul nostru".
Artişti talentaţi de mai tîrziu, un Céline înveşmîntîndu-şi clocotul urii sale demonice în purpura regală a unui stil de o vervă inepuizabilă, un Knut Hamsun sau Ezra Pound, bardul american adorat de generaţiile tinere din prima jumătate a secolului XX, dar care, după cel de-al Doilea Război Mondial şi-a încheiat viaţa în azilul de nebuni pentru a scăpa de scaunul electric (datorită adeziunii sale fervente la doctrina fascistă şi propagării în public a propriului antisemitism feroce), dar şi mulţi, mulţi alţi intelectuali şi pseudointelectuali au aplicat în activitatea practică ideile lui Spengler sau Nietzsche (care considera bunătatea ca o slăbiciune condamnabilă). Din păcate, nu numai ei.
îmi amintesc de un film realizat de o tînără regizoare libaneză pe care
l-am urmărit pe canalul "Arte" al televiziunii, în timp ce războiul din Liban era în plină desfăşurare. Regizoarea parcursese în maşină graniţele cîtorva ţări din regiunea Orientului Mijlociu - minus Israelul - dar inclusiv "teritoriile", îndeosebi Gaza - şi stătuse de vorbă, în mod obiectiv, zicea ea, cu arabi de diferite vîrste şi categorii social-politice despre "statul agresor". Mi s-a părut că acest film conţinea în realitate cele mai convingătoare argumente propagandistice proisraeliene. De ce? Pentru că îţi permitea ţie, telespectator, să urmăreşti, nu pe cale mediată, care ar fi putut implica denaturări sau exagerări ale realităţii, ci direct de la sursă, toate manifestările de ură şi incitare la ură împotriva statului Israel. O vrajbă pătimaşe, atroce şi nedisimulată care m-a îngrozit. Oare cîte generaţii vor trebui să se succeadă pentru a se putea spera în neutralizarea acestui venin colectiv?
Wafa Sultan, o doctoriţă psihiatră şi scriitoare de origine siriană, fugită împreună cu soţul ei în America, a făcut vîlvă nu de mult, afirmînd la canalul de televiziune "Al-Djazeera" că şi ulterior în diferite publicaţii internaţionale de prestigiu, precum "New-York Times", "Le Monde" sau "Time Magazine" ceea ce israelienii - şi nu numai - ştiu de mult. Că "toată problema în Orientul Mijlociu este Islamul", ura faţă de evrei fiind principalul ingredient al educaţiei "patriotice" şi religioase, adică de îndoctrinare şi de spălare a creierelor, pe care o primesc musulmanii din fragedă copilărie. După părerea Wafei Sultan (pe care ultima din publicaţiile menţionate anterior a înscris-o în palmaresul celor 100 de persoane din lume cu maximă influenţă) o schimbare a unei asemenea mentalităţi primitive şi obscurantiste nu poate veni decît printr-o largă şi susţinută campanie de lămurire şi culturalizare. Ceva asemănător, păstrînd proporţiile, îmi spunea recent profesorul Nicolae Balotă referitor la ură, prejudecăţile şi anumite mentalităţi nostalgice retrograde care mai colcăie în România lui Gigi Becali sau Corneliu Vadim Tudor, cel cu bîlciul grotesc din parlament.
La antipodul lor stau personalităţi exponenţiale precum poeta Ana Blandiana de care îmi amintesc în acest context prin asociaţie cu un scurt eseu al ei mai vechi, un fel de profesiune de credinţă morală care m-a impresionat cu mult timp, înainte de a o cunoaşte în carne şi oase. Ea scria că nu poate să urască şi să lovească pe nimeni din exces de imaginaţie, pentru că se pune întotdeauna în locul celuilalt, încercînd să-l înţeleagă, chiar nedîndu-i dreptate. "Iar această înţelegere îmi slăbeşte reacţia, mă împiedică să-l pot urî cu putere şi să pot lovi cu forţă". Este, dealtfel, motivul, adaugă poeta, judecîndu-şi semenii dur în sufletul ei, pentru care intelectualii nu au fost niciodată specialişti în ură.
Din alte motive decît ale Anei Blandiana, nici eu nu sînt capabilă să urăsc: resentimentele mele de moment se tocesc prea repede, se volatilizează înainte de a putea să trec la acţiune, se reaşează în matcă asemeni unor rîuri cuminţite, după ce furtunile sau turbulenţa inundaţiilor care le-au umflat apele s-au potolit. Să fie oare un semn al senectuţii care tinde să aplatizeze toate sentimentele - şi cele bune şi cele rele? Dar alţii, dar alţii... Intelectuali, scriitori, oameni nu lipsiţi de fantezie... Mai bine, totuşi să nu evoc cazurile dezolante care abundă în societăţile noastre, cazurile de vindictă, lovituri sub centură, răniri cu vorba şi cu fapta - toate sub imperiul mîniei, a vanităţilor oarbe, violenţei, invidiei, setei de putere şi glorie, adesea tot atîtea componente ale urii; să-mi amintesc mai degrabă de cei, asemeni marii poete, nu cunosc presiunea implacabilă a dorinţei de răzbunare, a geloziilor, orgoliilor dezlănţuite şi a susceptibilităţilor exacerbate, nu o dată asociate - vorba prof. Nicolae Balotă - cu prostia şi incultura.
Unul dintre aceştia a plecat de curînd dintre noi după ce a fost preţuit şi elogiat de o lume întreagă: Dr. Alexandru Şafran, fostul Şef Rabin al evreilor din România, devenit ulterior, ca urmare a împrejurărilor tragice cunoscute, Marele Rabin al Genevei. Ce credeţi că i-a scris Eminenţa sa istoricului Jean Ancel după ce acesta îi contestase meritele, altminteri unanim recunoscute, în acţiunile de salvare a evreimii române de urgia anilor de prigoană? "Eu te iert pentru necazurile fizice şi sufleteşti pe care le-ai pricinuit. Totul ţi se iartă, ţi se iartă, ţi se iartă!"
Elevaţia gîndirii doctorului Şafran, tactul, fineţea psihologică şi nobleţea sa sufletească întemeiate şi pe aprofundata cunoaştere a textelor esenţiale ale iudaismului (analizate pe larg în cărţile sale, mai ales în cele despre etica iudaică) s-au vădit din anii tinereţii, pe cînd era Şef Rabin în România. Este de neuitat, de pildă predica de la Templul Coral din Bucureşti cu prilejul sărbătoririi Paştelui evreiesc în 1941, cînd echivala noţiunea libertăţii pe care o simbolizează această sărbătoare pentru evrei nu numai cu descătuşarea de sub jugul străin, ci şi cu dezrobirea inimii şi spiritului, cu puterea de a transcende "patimile care domnesc în adîncurile omului", de a "înfrîna tainicele forţe rele" care îndeamnă la ură şi răzbunare. "Să nu porţi vrajbă celui ce te-a oprimat", adăuga el, dînd astfel libertăţii interioare a omului o conotaţie suplimentară.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara