Înapoi la pagina curenta

Cartea Românească:
Între două maluri de Daniel Cristea-Enache

Un roman ce rezistă și la cincizeci de ani de când a fost scris este Zbor frânt de Vladimir Beșleagă, autor basarabean care l-a pus pe hârtie în trei luni din 1965 și l-a revăzut, conform mențiunii din final, în 1997. E o proză în care elementul psihologic și cel moral impregnează narațiunea și îi oferă drama. Pe un mal și pe celălalt al Nistrului, în timpul luptelor susținute dintre germani și ruși, în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, un „băietan” de vreo 13 ani intră fără să vrea în rolul unui „spion” sau al unui „bolșevic” (în funcție de tabăra în care nimerește). E Isai un „pui de șarpe” care „s-a dus cu nemții” ca să-i „slujească”? Ori e un „moldovean prost” care, cu o crescândă viclenie, îi duce de nas pe nemți pentru ca satul lui de pe celălalt mal al Nistrului să nu fie făcut „țărnă”?
E drama din Pădurea spânzuraților sau din Ițic Ștrul dezertor de Rebreanu, complicată nu numai prin vârsta personajului, ci și prin condiția lui de basarabean. Chiar și în contextul sovietic post-stalinist și post-hrușciovist al lui 1965, an de maximă liberalizare în România, Beșleagă nu putea pune, în romanul său cu un fundal istoric atât de precis, toate punctele pe i. Tematica războiului din Est le fusese prozatorilor de limbă română fie interzisă, fie impusă întrun mod distorsionat. Războiul din Est era unul hitlerist sau nu era deloc. Despre înțelegerea prealabilă dintre Hitler și Stalin, despre împărțirea Europei printr-un pact făcut între ei, despre ocuparea altor țări de către Armata Roșie romanul lui Beșleagă nu putea face vorbire în 1965, după cum nici un roman scris și publicat dincoace de Prut, până în 1989, nu putea să pomenească. Rusoaica lui Gib I. Mihăescu, deși cu o miză complet diferită de cea a restituirii adevărului istoric, nu s-a putut reedita mult timp, tocmai din cauza punctului său nevralgic, în ochii și în grila cenzurii. În Zbor frânt, pe sub drama băiatului prins între două tabere se ghicește, mai mult decât se expune, și drama populației basarabene implicate în războiul a doi ocupanți. E o temă sensibilă încă și astăzi, fiindcă în cadrul istoric al conflagrației mondiale se cuprind milioane de cadavre și orori inimaginabile. Dar autorul reușește cumva să dea sugestia dublei mutilări a protagonistului și – prin el – a „neamului” de care aparține. Nu numai că el este bătut și umilit pe ambele maluri ale Nistrului, cel ocupat de nemți și cel apărat de ruși; dar în câteva rânduri, în fluxul rememorării unor episoade din viața familiei și a comunității, se distinge o scenă-cheie, cu o semnificație aparte. Cei care vin noaptea și duc oameni din sat undeva departe reprezintă, vai!, chiar măreața Uniune Sovietică, patria lagărelor dinaintea războiului în curs; și de după el. Curajul lui Beșleagă de a atinge în 1965, chiar dacă nu explicit și tranzitiv, subiectul Gulagului sovietic și al familiarizării basarabenilor cu el merită apreciat ca atare.
Ca și la D.R. Popescu, în povestiri și în romane, în Zbor frânt adevărurile istorice sunt strecurate în pagini printr-o scriitură complexă și derutantă. Romanul așa zicând clasic și transparent, cu un narator omniscient și fapte ale personajelor ușor interpretabile prin sistemul de valori și cel de semnificații, nu mai poate servi scopurile prozatorilor noștri prinși în menghina cenzurii și confruntați permanent cu directiva ideologică. Beșleagă nu poate aborda în stilul Preda istoria aceasta dureroasă a mutilării Basarabiei de către doi ocupanți; și atunci el o complică narativ, o interiorizează într-o proză de formulă psihologică, îi schimbă perspectiva. Lucrurile nu mai sunt văzute de sus și clar, ci din vălmășagul de fapte, în care percepțiile sunt foarte vii, dar contururile reale nu pot fi corect apreciate. Așa a și trecut romanul de față de cenzură: prin încețoșarea perspectivei generale și fragmentarea intrigii într- o suită haotică de secvențe, „agățate” de personaje care nu știu exact ce li se întâmplă. Aproape fiecare scenă este „spartă” în bucăți în care se reflectă, ca în niște cioburi de oglinzi, un anumit moment din experiența protagonistului. Când în cuprinsul unei scene „eroul” nu mai este băiatul de 13 ani, ci „bunelul”, procedeul fărâmițării epice pentru inducerea în eroare a cenzorului este reluat. Totul e neclar și interpretabil și poate fi atribuit nu atât intenției auctoriale, cât halucinației personajului. După cum a arătat și Eugen Negrici, modernismul prozastic al generației ‘60 (acea „ramură” interesată de recuperarea ficțională a adevărurilor istorice) este strâns legat de cenzura vigilentă și de strategiile folosite pentru a o înșela. În Zbor frânt, și mai frântă decât viața personajului este chiar proza care o înfățișează: de la o distanță atât de mică, încât cititorul nu mai poate distinge între gestul firesc și cel „eroic”, între adevărul istoric și unul personal, între ceva ce are semnificație și ceva complet absurd. La limită, deși taberele care se înfruntă sunt bine precizate, nu mai putem distinge între un mal și altul al Nistrului. Romancierul evită cu inteligență artistică expunerea maniheistă (nemții odioși vs. rușii buni de să-i pui pe rană) și complică narativ și analitic lucrurile suficient de mult, pentru ca apartenența la o tabără să nu mai conteze. Cu oricine ai fi, e rău; și pe oricare mal ai ajunge, e jale.
Romanul, remarcabil, cuprinde și un fel de odă dedicată, firește, nu ocupantului sau ocupanților, nici măcar celor ocupați (bieții basarabeni), ci anume Nistrului, care îl fascinează pe Beșleagă precum Oltul pe Bogza. Stilul acestei „ode” e unul delicios, bătrânescsadovenian și merită un fragment ilustrativ: „Îi întunecat la chip Nistrul… Și cum să nu fie întunecat și supărat și să nu se încrețească la față, dacă hăt cine știe de când, din ce vremuri îndepărtate, pierdute în uitare (le ține minte bine, pentru că atâtea câte le știe el nu le știe nimeni, atâtea câte a văzut apa lui n-a văzut nimeni, și dacă s-ar apuca să povestească și să spună măcar a mia parte din câte le-a văzut și le știe, ar trebui ca să le asculți nu o viață de om, dar cam tot atâtea vieți de om câte s-au perindat pe malurile și peste valurile lui de la începutul începuturilor, când s-a oglindit primul chip bărbos în oglinda lui și s-a aplecat mirat să vadă cine-i acolo la fund, și a dat cu mâna și s-a scos pe sine însuși, dar sfărâmat, așchii, și până la pădurile de picioare de cai iuți, mărunți, ce-au trecut fie înot, fie în vad peste dânsul, ca o ceață, ca o negură, pustiind malurile; de la păsările albe, care treceau de două ori pe an cârduri ori unghiuri sus în înălțime, și până la ciorile acestea de fier negre, care vuiesc și uruie acum zi și noapte, cărând moarte, unele înspre răsărit, altele înspre apus), din vremurile acelea străvechi era deprins Nistrul, dacă ajungea la șesul acesta neted, să curgă în voie, lin, nestingherit de nimeni, să se bucure de verdeața pădurii, a livezilor, de cele două sate albe, unul pe un mal, altul pe celălalt mal” (pp. 63-64).
Ajuns la a opta ediție, dată ca definitivă, Zbor frânt e un roman basarabean ce ar trebui omologat critic și integrat în literatura română de care în fond aparține.