Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de Filosofie:
Între „doctrina rece” şi „mesajul viu” de Alexander Baumgarten

Madeea Axinciuc, Despre ierarhiile divine. Fascinaţia Unului şi lumile din noi, temeiuri pentru pacea religiilor, Humanitas, Bucureşti, 2015.

Există două teme aparent distincte în recenta carte a Madeei Axinciuc, Despre ierarhiile divine. Fascinaţia Unului şi lumile din noi, temeiuri pentru pacea religiilor (Humanitas, 2015). Pe de o parte, o analiză comparativă a religiilor din perspectiva raportării individului la natura divină şi de asumare a transcendenţei, cu o aplicaţie specială pe diferitele monoteisme mediteraneene, comparate frecvent cu tradiţii orientale sau şamanice. De exemplu, întreg capitolul dedicat conceptului de ierarhie este ancorat în tradiţiile menţionate şi studiază diferitele forme de reprezentare ale acestui concept în experienţele religioase amintite. Pe de altă parte, o pomenire repetitivă, concretizată sub forma unor intermezzouri aşezate la finalul capitolelor, a unei rezerve a autoarei faţă de discursul şi metodele formale ale cercetării umaniste, al căror caracter conceptual şi analitic ar conduce la o despărţire de autenticitatea trăirii şi comunicării experienţei religioase, ba chiar a asumării alterităţii acestei experienţe. De exemplu, la p. 78, Madeea Axinciuc spune: „O lucrare ştiinţifică în registrul ştiinţelor umaniste nu poate fi redusă la concepte şi formule univoce, întrucât acest lucru ar echivala cu introducerea unui limbaj artificial, care, de dragul rigorii, ajunge să mutileze limba şi capacitatea ei naturală de semnificare şi conotare”. Aplicând ambelor linii de forţă ale cărţii acelaşi îndemn, autoarea îşi organizează discursul cărţii în direcţia unei determinări a renunţării „fără precauţii la o doctrină rece pentru un mesaj viu” (p. 192).

M-am întrebat cum să înţeleg cele două adjective din acest ultim pasaj citat: „rece” şi „viu”. Cred că întreaga carte a Madeei Axinciuc ar putea fi, eventual, înţeleasă din perspectiva interpretării binomiale a celor doi termeni, şi că nu numai diferitele capitole pot primi o interpretare unificatoare, ci mai ales cele două planuri despre care am spus că sunt aparent distincte. „Rece”, ar putea conota diferitele teme ale cărţii care privesc abordarea conceptuală şi univocă a obiectelor de studiu în ştiinţele umaniste contemporane, dar şi raportarea lipsită de autenticitate în experienţa mai mult sau mai puţin religioasă a persoanei la obiectul transcendent, când acesta îl confundă cu propria proiecţie şi certitudine de sine, sicut pulchre deducit etiam beatus Augustinus in principio De trinitate et multis aliis locis. „Viu”, ar putea conota atitudinea autentică a experienţei religioase, în care raportul cu transcendenţa asumă condiţia creaturii, relativitatea discursului, sensul ierarhiei divine şi posibilitatea ancorării subiective autentice în propria experienţă confesională, complementar cu posibilitatea unei „păci a religiilor”. Ultima este înţeleasă subtil şi cuceritor de autoare: interpretând un concept cusanian, originalitatea Madeei Axinciuc constă în a înţelege acest concept potrivit diferenţei sale faţă de teologiile politice.

Pentru a-şi împlini propria concluzie (pe care o citesc la p. 209, unde cunoaş- terea este menită să „reinstituie relaţia cu principiul prim”), cartea trece prin mai multe etape. Analiza plurivocă a sacrului şi apropierea acestui concept de experienţa subiectivă conduce la ideea că acceptarea unui univers religios al ierarhiilor poate duce la suprimarea idolatriei, pentru ca ulterior o asemenea acceptare să centreze raportul cu transcendentul pe dialogul cu subiectul şi să rezerve inexprimabilului locul cuvenit. Acest loc emendează, în treacăt, proiectul lui Culianu privind posibilitatea configurării unei hărţi a minţii umane, în care să putem citi complet comportamentul religios al omului şi produce o critică eficace, în finalul cărţii, a teologiilor politice ale Centrului şi Estului European recent, marcând paşii pe care ele trebuie încă să le facă pentru visata pace a religiilor.

Am citit cu pasiune, drag şi admiraţie cartea Madeei. La fel, am citit-o ca nepriceput în tradiţiile orientale, iudaice sau şamanice pe care le invocă. Dar am citit curios şi atent din perspectiva celor pe care le ştiam despre întâlnirea creştinismului cu ideea universului ierarhic. Această întâlnire a fost, ştim, o coliziune atunci când creştinismul s-a speriat de faptul că ordonarea calitativă a obiectelor în lume, mediante intelligentia, ar putea pune în pericol atotputernicia divină, libertatea persoanei, cunoaşterea singularelor şi învăţătura creaţiei din nimic. Apoi, mai ştim că acelaşi creştinism, foarte universitar şi foarte încrezător conceptual în univocitatea termenilor ei, a făcut uluitorul efort de a fonda ştiinţele moderne ale unui univers infinit şi omogen, pentru a scăpa de ierarhie. Provocând, e drept, noi probleme, care sunt acum ale noastre. Aceasta înseamnă că sunt total de acord cu colega mea când spune că discursul umanist poate fi şi idolatru, că se poate falsifica prin autoreferenţialitate, dar crezând mai departe (de ce nu, fă-te suflete copil), că semnificabilul rostit pe calea predicaţiei erudite nu este încă implicit pierdut.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara