Numărul curent: 44

Documente:
între cercetare şi istorie literară de Gheorghe Lăzărescu

Impătimitul de istorie literară, profesorul Nicolae Scurtu, are harul de a alege - din bogata sa colecţie de documente sau din depozitele marilor biblioteci pe care le cunoaşte în profunzime - texte valoroase prin ineditul şi prin savoarea lor.

Scrisorile lui I. Barbu, E. Lovinescu, G. Călinescu şi ale atâtor altora, publicate de el, dezvăluie faţete fascinante, puţin cunoscute ale personalităţii lor. Istoricul literar urmăreşte textele cu fler de detectiv şi le prezintă în montaje în care cea mai precisă armătură ştiinţifică disciplinează, dar şi dezvăluie, pitorescul de personaje literare al autorilor de literatură.

Volumul recent apărut ca debut al unui vast proiect reuneşte documente de istorie literară de la scriitori originari din judeţul Dâmboviţa sau care au avut legături cu această zonă într-un moment al vieţii lor. Se valorifică astfel, editorial, preţioase contribuţii de istorie literară publicate de Nicolae Scurtu în revistele Litere şi Armonia, continuatoare ale bogatelor tradiţii literare târgoviştene.

Impresionează grija şi acribia cu care autorul readuce în atenţia publicului contemporan scriitori din păcate tot mai puţin citiţi ca I. Al. Brătescu-Voineşti şi I. C. Vissarion sau de-a dreptul uitaţi: Donar Munteanu, Dragomir Petrescu, Petre A. Butucea, Nicolae Untărescu şi I. Irimescu-Cândeşti.

Nu putem ocoli întrebarea privind utilitatea referirii la asemenea autori de scrieri cu totul modeste sub raport estetic. Răspunsul este că o epocă literară trăieşte şi prin asemenea slujitori ai condeiului, care, prin activitatea lor din reviste sau de la cenaclu, contribuie la crearea atmosferei din care se nutresc sau în contradicţie cu care se afirmă valorile.

Scriitorii menţionaţi sunt funcţionari la Direcţia de Poştă (Nicolae Untărescu), avocaţi (I. Irimescu-Cândeşti), învăţători, militari (Dragomir Petrescu), magistraţi (Donar Munteanu), oameni politici (George Cair), colaboratori la Convorbiri literare, Lamura, Drapelul, Claviaturi, Provincia, Bugeacul, Albina, Universul literar şi atâtea altele, a căror simplă enumerare dă o imagine asupra multiformei vieţi literare din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Dar, poate chiar mai mult decât atât, scrisorile lor sunt preţioase ca documente omeneşti, cum ar putea fi numite cu o formulă îndrăgită în epocă. Citindu-le misivele, scriitorii ne apar ca personaje ale propriei existenţe, care devine astfel literatură, şi ale epocii pe fundalul căreia se conturează destine în luptă cu propriile veleităţi şi neputinţe, cu dificultatea de a-şi face un nume în republica literelor sau cu vitregiile existenţei, ca bieţi oameni apăsaţi de nevoi şi dornici să evadeze prin literatură.

în 1919, învăţătorul I. C. Vissarion se lupta cu greutăţile la Costeşti, cerând ajutorul generosului Alexandru Vlahuţă: "Pe la noi s-a revărsat Răstoaca şi mi-a înecat tot. Revizorul şcolar n-a venit nici până acum în inspecţie şi mă face să-l tot aştept, iar leafa de dascăl, 64 lei pe lună!, mi-a sosit ieri." Colaborările literare nu reprezentau o soluţie: "Un dublu de mălai e 50 de lei, iar o bucată literară tot 50 lei; dar pe lună mâncăm 15 duble, pe câtă vreme nu pot scrie 15 bucăţi! Dar celelalte trebuinţi?" Visul scriitorului este să se afirme ca om de ştiinţă şi ca inventator, încercând să ţină legătura cu savantul chimist Const. I. Istrati, care pare să fi fost uşor agasat, reproşându-i că scrie prea mult pentru că are prea mult timp. Vissarion, susceptibil, se crede confundat cu linguşitorii şi cu cei care-şi fac reclamă falsă: "Chiar de nu mi-aţi fi răspuns, eu tot nu v-aş fi învinuit. Mediul falsificat de azi v-ar fi scuzat îndeajuns în faţa mea." Ştiindu-se frust şi cu greşeli de tact, se teme adesea să nu-şi fi jignit corespondenţii. Teama aceasta o are şi în legătură cu Vlahuţă: "Poate v-am supărat şi v-am făcut să vă căiţi în ascuns că mi-aţi făgăduit cel mai mare sprijin. Bănuiala asta mă tulbură. Mi-am dat prea slobod inimii."

Dar sfiala îi este repede înlăturată de încrederea în propria personalitate:
"în planul general al dezvoltării mele stă ideea întâia - prin Dumnezeu şi prin mine însumi şi apoi prin alţii.

Cei ai lui Dumnezeu - vie cu sprijinul lor, cei ai Dracului, ducă-se cu totul, n-am nevoie de ei."

Ce este Vlahuţă pentru Vissarion este, pentru Nicolae Untărescu, I. E. Torouţiu, istoricul literar şi directorul Convorbirilor literare în ultimii ani de existenţă a revistei. Evacuat, împreună cu instituţia la care lucra, în Târnava Mare, în primăvara lui 1944, din Bucureştiul bombardat, Untărescu îi descrie mentorului său refugiul şi atacurile aeriene de pe drum, interesându-se de soarta plachetei lui de versuri, Metale, pe care n-o văzuse încă ieşită din tipografie. Viaţa cotidiană a unor vremuri de istorie zbuciumată se reconstituie, pentru cititorul de azi, din filele acelor scrisori. Aflăm că în vara "plină de soare, de căldură şi de sărăcie" a lui 1945, "statul a fost darnic cu odihna slujbaşilor săi", dându-le concediu de la Sfânta Maria Mare până la "Hristovul viilor" (Ziua Crucii), prilej pentru funcţionarul-poet să-şi ajute părintele în gospodăria de la Găeşti, unde - ne spune cronicarul contemporan - distrugerile războiului au fost parţial compensate de belşugul pomilor roditori:
"îmi scrisese tata, cam după Sfântul Ilie, că tarlaua de grâu o prăpădise, de verde, aşezarea unei tabere ostăşeşti, că porumburile au tânjit după apă, că strujenii i-au tăiat pentru vite.

însă poame, prăpădul lui Dumnezeu, îndeosebi prunii.

Coroanele lor luaseră forma sălciilor plângătoare şi, de multe ori, cu toate proptelele puse, le găsea dimineaţa doborâte la pământ.

Aşa că buţiile de borhot au început să se umple şi pe la 1 septembrie duduia focul sub cazanul de ţuică.

La sfârşitul concediului l-am lăsat pe tata tot lângă cazan."

în vara aceluiaşi an, 1945, Brătescu-Voineşti se adresa prefectului Poliţiei Capitalei cerându-i să fie eliberat după două luni de arest la domiciliu. Va fi pus în libertate abia peste un an, la puţin timp înainte de a muri la 14 decembrie 1946.

Nicolae Scurtu reproduce în volum impresionante piese ale dosarului bătrânului de 78 de ani aflat în detenţie.

De un deosebit interes sunt scrisorile lui Vladimir Streinu adresate lui I. Valerian, Pompiliu Constantinescu, L. Blaga, L. Rebreanu, Cezar Petrescu, Teodor Vârgolici. Aceste documente epistolare aduc noi şi preţioase contribuţii la cunoaşterea atitudinii criticului faţă de personalităţi ale vieţii literare interbelice şi postbelice, faţă de mişcările de idei ale momentului.

De la Paris, unde lucrează la o teză de doctorat despre Rimbaud, Vladimir Streinu ţine legătura cu viaţa literară din ţară. Autorii îi trimit volumele nou apărute, Hortensia Papadat-Bengescu, Concert din muzică de Bach, E. Lovinescu, Istoria literaturii contemporane. Vrea să obţină volumul Poeme cu îngeri, publicat de Vasile Voiculescu, de care îl leagă o mare "afecţiune". Datorită prieteniei lui I. Valerian, primeşte revista Viaţa literară, condusă de acesta. Streinu îi dă sfaturi privind rentabilizarea revistei şi campania de publicitate în jurul volumului de versuri al lui Valerian.

Celuilalt important critic din generaţia sa, prietenului Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu îi cere noutăţi despre viaţa literară din ţară, de ale cărei simpatii şi animozităţi este legat, în ciuda distanţei:
"Ce se mai aude prin câmpurile noastre literare? De amici nu te întreb - sunt puţini.

Duşmanii noştri ce mai fac? Aceştia sunt destui."
Unii dintre aceştia par să fie, conform unei scrisori trimise în 1926 de la Baia de Aramă, ieşenii din jurul Vieţii româneşti:
"A propos, ieşenii ne mănâncă. Să ştii că ne fac praf! Şi când mă gândesc că nu te poţi sustrage inimiciţiei lor decât pactizând cu ei, îmi vine să urlu.

E bine să încercăm toate metodele, chiar pe aceea de mai sus.
Degeaba suntem noi "munteni" - oameni politici?"

Referirea la calităţile muntenilor este o aluzie ironică la teoria lui Ibrăileanu din Spiritul critic în cultura română.

De la Paris, Streinu îi scrie în 1927 lui Pompiliu Constantinescu, exprimând rezerve faţă de teoria lovinesciană a sincronismului şi mai ales faţă de originalitatea ei, citându-l pe Jules Michelet, care împărţea istoria în "unităţi sincronice" şi pe Marcelle Fabri, căruia i s-ar fi recunoscut paternitatea literară a sincronismului. De lipsă de originalitate sunt acuzaţi, în aceeaşi epistolă, I. Minulescu (care ar fi "împrumutat" de la Gérard de Nerval şi de la Tristan Corbiere) şi N. Davidescu. E. Lovinescu este numit, cu afectuoasă ironie, "cel mai mare bârfitor": "indiscret cât vrei, dar povesteşte nostim". Memoriile lui E. Lovinescu îi dau dreptate, în această privinţă, lui Vladimir Streinu.

Scrisorile de tinereţe scot la iveală şi o trăsătură mai puţin cunoscută a lui Vladimir Streinu: umorul, manifestat în şarje prieteneşti la adresa lui I. Valerian, numit Iwan Valerianof sau a lui Pompiliu Constantinescu:
"Dragă Pompilică, sunt f/oarte/ dezamăgit cu tine. Bine, mizerabile scump, cum s-a făcut de m-ai trădat aşa de sângeros?

îţi scriu eu prima mea scrisoare din Paris aşa cum o fată şi-ar fi dat prima sărutare cuiva - şi tu să rămâi stană de piatră! Asta e teribil!"

Tot cu umor relativizează, din perspectivă pariziană, veleităţile literaţilor români:
"Spune-i lui Bădăuţă, din partea mea, să... nu cedeze, să-şi epuizeze toate resursele pentru că însuşi Parisul este nedumerit de faptul că Dianu sau Veja îi interpretează greşit gândul!"

Prietenul şi colaboratorul de o viaţă al lui Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, este prezent în volum cu trei scrisori, dintre care una, deosebit de interesantă, adresată profesorului Ion Petrovici, înfăţişează în culori sumbre atmosfera din primăvara lui 1946, dominată de o foamete groaznică, şi aduce preţioase informaţii despre începuturile activităţii criticului ca profesor la Universitatea din Iaşi.

Se vorbeşte în scrisoare despre ajutoarele alimentare suedeze şi americane, menite să vină în ajutorul populaţiei afectate de foametea de după război, când oamenii de la sate se hrăneau cu "terci de ghindă, turte din floarea soarelui, tărâţe." Dornic să contribuie la îmbunătăţirea soartei populaţiei rurale, Şerban Cioculescu se dedică unei activităţi politice pentru care va avea de suferit mai târziu, sub regimul comunist:
"Am asistat la o întrunire a noastră, naţional-ţărănistă, cu feţe omeneşti halucinate, de azil de noapte."

Cursul lui de istoria literaturii române proiecta să cuprindă literatura militantă dintre anii 1880 şi 1916, deci de la apariţia Contemporanului la Primul Război Mondial. Cum însă anul universitar începuse cu întârziere, Şerban Cioculescu se vede nevoit să se oprească înainte de 1901, anul apariţiei Sămănătorului, urmărind mişcarea literară socialistă, prepoporanistă şi presămănătoristă. în ciuda concentrării asupra unei problematici mai puţin generoase din punctul de vedere al valorii literare, titularul cursului nu renunţă la primatul esteticului, principiu care îl condusese în întreaga sa activitate critică:
"De bună seamă, mă mai deosibesc de predecesorii mei, prin faptul că nu privesc nicidecum fenomenul literar ca pe un epifenomen al ambianţei social-politice, iar pe de altă parte nu las niciodată în suspensie judecata axiologică.

Operele literare ale curentelor tendenţioase sau teziste nu-şi află justificarea decât în măsura în care se realizează artistic. "Ideologia" rămâne aşadar pe planul al doilea, spre dezamăgirea unei minorităţi studenţeşti, care mă consideră pe deplin "reacţionar", în felul presei locale comuniste, în care au apărut până acum două note împotriva mea."

Dacă prezenţa lui Vladimir Streinu şi a lui Şerban Cioculescu într-un volum consacrat scriitorilor dâmboviţeni se explică prin faptul că aceştia au funcţionat ca profesori la Găeşti, "acest Versailles al Bucureştilor", cum îl numea autorul monografiei Viaţa lui I. L. Caragiale, prezenţa unor scrisori ale lui Alexandru Ciorănescu sau Mircea Eliade se justifică prin originea dâmboviţeană a destinatarului lor, Marin Bucur, născut la Podu Rizii.

Profitând de şederea la Paris ori la Bochum, în Germania, acesta se adresase unor personalităţi culturale ale exilului românesc. Lui Alexandru Ciorănescu îi ceruse Literatura comparată, la care avea să se refere în cartea Istoriografia literară românească de la origini până la G. Călinescu. Lui Mircea Eliade, Marin Bucur îi trimisese monografia închinată de el lui Ovid Densusianu, carte pe care Eliade afirmă a o fi citit aproape în întregime într-o singură noapte. Deosebit de interesantă este următoarea notaţie a lui Mircea Eliade:
"Şi un detaliu, p/en/t/ru/ mine greu de înţeles (deşi e savuros): cum ai putut aprecia producţia mea eseistică, fiind elevul lui G. Călinescu? Acest fabulos enciclopedist, pe care eu îl admiram încă de la Viaţa lui Eminescu - nu mă putea suferi..."

Este adevărat că G. Călinescu scria, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, că "Mircea Eliade este cea mai integrală (şi servilă) întrupare a gidismului în literatura noastră", dar aceste aprecieri se fac numai în legătură cu opera din tinereţe a scriitorului.
Aceste documente, atât de grăitoare, sunt însoţite de un erudit şi comprehensiv aparat istorico-literar absolut necesar înţelegerii lor şi plasării în contextul epocii, de un bogat şi rar material iconografic, portrete şi facsimile, vădind, o dată mai mult, dorinţa lui Nicolae Scurtu de a împărtăşi cu cititorii marea sa iubire pentru literatura română.