Chiar dacă spiritul contemporan suferă de o debilitate a conştiinţei istorice ce merge pînă la atrofia simţului trecutului, incursiunile pe care le facem înapoi, sub forma lecturii unor erudite şi pretenţioase tomuri exegetice, au avantajul de a ne pune la îndemînă un termen de comparaţie. Comparăm clipa de acum cu momentul de atunci, reuşind astfel să ne privim prin dioptriile unei mentalităţi ce nu mai seamănă cu a noastră. Şi astfel, ne pomenim în posesia unui etalon cu care putem aprecia stadiul mental la care am ajuns între timp. Iar dacă mai avem şi puterea de a nu cădea în ispita măsluirii istoriei după cerinţele ideologice ale prezentului, atunci vom reuşi să răsturnăm unghiul de judecare, procedînd invers decît de obicei: în loc să trecem trecutul prin tiparele momentului actual, apreciem gravura prezentului după matriţa culturală a trecutului revolut. Urmarea va avea o îndoită înfăţişare: mai întîi, vom constata cum prestigiul unei epoci se măsoară nu atît după distanţa pe care trebuie s-o străbaţi în timp ca să ajungi la ea, cît după prăpastia de mentalitate ce ne rupe de psihologia acelei epoci, o prăpastie care face ca discrepanţele pe care curgerea timpului le-a săpat să fie ireversibile. Şi, în al doilea rînd, realizăm că noţiunea de progres e o monedă calpă fără semnificaţie istorică. De pildă, judecată prin prisma iubirii, epoca actuală aduce cu o lume căzută şi degenerată.

Iată, de pildă, cartea lui Jean Verdon, Dragostea în Evul Mediu. Citind-o, rămîi cu senzaţia că tot ce a fost bun în omenire în materie de gust şi artă a iubirii aparţine trecutului. În comparaţie cu o epocă pe care ne-am obişnuit s-o numim întunecată, retardată şi superstiţioasă, cei cu adevărat troglodiţi şi înapoiaţi nu sunt ei, trăitorii acelor vremuri, ci noi, beneficiarii clipelor de acum. Cine a putut spune că există progres în materie de iubire? Există doar o lungă şi inexorabilă aplatizare a vîrfurilor de măreţie care i-au punctat odinioară evoluţia. Şi astfel, trecerea de la Evul Mediu la Evul Modern seamănă cu spinarea unui grafic descendent. Modernizarea iubirii a însemnat bagatelizarea ei.

Primul lucru pe care îl deduci din cartea lui Verdon este că medievalii aveau un alt tipar de explicare a lumii decît noi: pentru spiritul medieval, inferiorul era explicat mereu prin ceva superior lui. Sensul cauzalităţii era unul descendent, dinspre spirit către materie. Aşa se face că dragostea avea drept temei spiritul divin, iar năzuinţa de comuniune a oamenilor izvora din dorinţa de unire cu Dumnezeu. Şi cum orice realitate cerea o explicaţie venită de sus în jos, monarhul era reprezentantul lui Dumnezeu pe pămînt, biserica era mireasa lui Hristos, şi pînă şi feuda, latifundiul aflat în posesia unui nobil, era o prelungire a vrerii divine. Şi la fel cu amorul: împreunarea trupurilor cerea un principiu superior din a cărui elevaţie iubiţii îşi trăgeau nobleţea. Şi astfel, cei care se împreunau nu o făceau atît pentru plăcerea lor, ci avînd în minte înmulţirea neamului lui Dumnezeu, şi chiar dacă totul se reducea pînă la urmă la o copulaţie biologică, cele care năzuiau, înaintea trupurilor, să se contopească, erau sufletele lor. Fără dorinţa sufletelor de a se împerechea, coitul trupurilor era de prisos. Aşadar, indiferent de temă şi context, indiferent că era vorba de justiţie, de politică, de menajul cotidian sau de relaţii sexuale, superiorul venea să explice inferiorul. Cele de sus erau invocate pentru a da coerenţă celor de jos.

Astăzi, apetitul explicativ al omenirii s-a răsturnat: superiorul este explicat prin inferior, mergîndu-se pînă acolo că nici nu mai este nevoie de entităţi superioare pentru a lămuri conexiunile cauzale. Iubirea este o chestiune biochimică ce poate fi redusă la hormoni şi neurotransmiţători, sufletul este o secreţie a creierului, Dumnezeu este o fantasmă utilă, iar credinţa e o emoţie provocată de serotonină. Ierarhia explicativă pogorîtoare a dispărut. Aşa se face că nu mai există valori ireductibile cărora să nu le poţi găsi nişte cauze inferioare. Profunzimea e sinonimă cu subsidiarul, cu subiacentul, adică cu inferiorul. E explica ceva înseamnă a-i demonstra structura arătîndu-i piuliţele din care e făcută. Tot ce e omenesc se trage din gene, enzime, hormoni şi microbi, iar nu din empireul divin al suflării dătătoare de viaţă. Consecinţa acestei viziuni este dispariţia unei bolte spre care să ridicăm fruntea în căutarea unor motivaţii înalte. Nu ne-au mai rămas decît dehiscenţele, tendoanele şi zgîrciurile de sub piele. La ele apelăm atunci cînd ni se cere să explicăm iubirea, şi tot ele sunt sursa motivaţiilor noastre. Rezultatul: frivolitate, vulgaritate şi deriziune. Cum frumos scrie Ioan Pânzaru în prefaţa volumului - o prefaţă al cărei nivel intelectual îl depăşeşte pe cel al Jean Verdon: "Concepţia noastră despre viaţa sufletească este întemeiată pe inginerie. Dacă sunt deprimat, iau Magne B6, ca să-mi combat lipsa de magneziu, tot aşa cum unui motor electric care nu mai merge bine trebuie să-i schimbăm cărbunii. Dacă nu-mi place lumea în care trăiesc, mi se spune că trebuie să merg la un psihoterapeut ca să-mi schimb concepţiile. Dacă am impresia că fiul meu ori fiica mea iau, în numele libertăţii personale, decizii stupide, sunt obligat să mă resemnez ca orice om cu concepţii progresiste. Astfel omul postmodern de fapt nu mai e liber, fiind liber doar să abuzeze de libertate. Nu mai poate decide ce este rezonabil şi ce nu, ce e moral şi ce e imoral, fiindcă aceste decizii - sau abţineri de a decide - au fost deja stabilite într-un cadru general, impersonal şi constrîngător. În cadrul acesta general totul este tranzitoriu şi reparabil." (p. 9)

În Evul Mediu, iubirea nu era nici tranzitorie şi nici reparabilă, ci crîncenă sau desfătătoare, în funcţie de protagonişti. Principalele figuri masculine care dau tonul şi convenţia dragostei sunt în număr de trei: preotul, cavalerul şi trubadurul. Toţi înconjoară femeia cu o reţea de oprelişti şi obligaţii, dar fiecare în felul lui. Preotul în numele crucii şi al rînduielii divine, cavalerul în numele sabiei şi al onoarei cazone, iar trubadurul în numele seducţiei şi al înfiorării lirice. În consecinţă avem trei tipuri de iubire: dragostea creştină, dragostea cavalerească şi dragostea curtenească. Pe o scara a severităţii morale, prima e neomenească prin interdicţiile impuse, a două e primejdioasă prin încercările cerute, iar a treia e îmbietoare prin înlesnirile îngăduite. Din întretăierea celor trei sfere rezultă tensiunea de fond care hrăneşte esenţa medievală a iubirii.

Iubirea creştină se desfăşoară pe un tărîm al înfrînării. Cum singurul scop al iubirii trebuie să fie zămislirea urmaşilor, condiţia ei obligatorie este căsătoria. Fără pecetea unei legături conjugale, iubirea e păcat aducător de damnare. Dar chiar şi înlăuntrul cadrului matrimonial, restricţiile sînt atît de numeroase încît perechile dornice să respecte întocmai învăţătura creştină nu pot să se atingă decît 93 de zile pe an, restul zilelor fîind destinate întăririi credinţei. Şi cum iubirea trupească e o sursă a păcatului, biserica recomandă femeii să nu se bucure de plăcerea actului sexual. Se iveşte astfel distincţia dintre "a răbdă plăcerea" şi "a te bucura de ea", femeii nefiindu-i îngăduită decît prima variantă. Apoi, cum taina căsătoriei intră exclusiv în atribuţiile bisericii, preotul joacă un rol hotărîtor în alianţele dintre familiile aristocratice, cuvîntul lui, alături de voinţa părinţilor, fiind principala pîrghie prin care tinerii sunt cununaţi. Cine nu acceptă decizia părinţilor are la îndemînă două soluţii: căsătoria clandestină sau răpirea fetei.

Şi astfel ajungem la cea de-a doua formă a iubirii medievale: dragostea cavalerească, marcată de apariţia a două scheme de comportament: codul onoarei şi codul luptei. Pentru un cavaler, femeia face parte dintr-un univers valoric în care turnirele şi trofeele obţinute reprezintă răsplata virtuţilor de luptător. De aici şi pînă a considera întreaga lume scena unui uriaş turnir pe care trebuie să-l cîştigi cu orice preţ nu mai e decît un pas. Iar dintre trofeele cu care merită să-ţi împodobeşti panoplia casnică, fiinţele feminine sunt dintre cele mai atrăgătoare. Şi astfel, femeia devine cheia unei psihologii a palmaresului, caz în care se întîmplă ceva cu adevărat mirabil, şi anume ca, în virtutea unei alegeri simbolice, femeia să fie aleasă drept ţinta supremă a trofeelor cîştigate. În acest caz, luptele sunt purtate în numele madonei lăuntrice şi toţi laurii trebuie să fie aduşi plocon la picioarele ei.

În fine, ultima categorie, fatal frivolă în comparaţie cu primele două, e cea a iubrii curteneşti. Tipul acesta apare în urma erodării autorităţii ecleziatice şi aristocratice. Constrîngerile se îmblînzesc, rigoarea se înmoaie şi pe aceste fundal apare figura seducătorului liric, a cărui ţintă este ademenirea femeii prin flatarea ei artistică. Spre deosebire de cavaler, care cucereşte femeia, trubadurul o seduce. Primul recurge la armele vitejiei, al doilea la valenţele talentului. De cealaltă parte, preotul nici nu cucereşte femeia şi nici nu o seduce, ci o supune sub sceptrul mîntuirii.

Ce a mai rămas astăzi din aceste chipuri ale iubirii? Felul cum Ioan Pânzaru îşi încheie prefaţa dă un răspuns acestei întrebări: "Citind această carte, ne putem întreba dacă îndepărtîndu-ne de Evul Mediu, în căutarea drepturilor naturale, a egalităţii (fără fraternitate), a diversităţii şi multiplicităţii culturale - nefiind siguri că vom atinge vreodată aceste idealuri - nu ne îndepărtăm în acelaşi timp, cu siguranţă, de iubire."