Numărul curent: 42

Istorie Literară:
între bunăcredinţă şi conformism (I) de Al. Săndulescu

Confratele nostru din tinereţe Miron Bergmann (pe atunci, semna Miron Dragu, iar colegii îi spuneau Mitrel) a primit de la Lucia Demetrius, cu un an înainte de moartea ei (1992) un voluminos dosar conţinând amintirile, memoriile sale, pe care acum le încredinţează tiparului. Ea le considera "cartea cărţilor mele" " şi poate că avea dreptate " dar şi a prodigioasei sale activităţi de actor, regizor şi mai ales de prozator şi autor dramatic. încurajată la debuturile ei, cu generozitate, în anii ^30 de Camil Petrescu şi apreciată de E. Lovinescu, Lucia Demetrius devine, după instaurarea comunismului în România, unul din reprezentanţii de vază ai realismului socialist, confecţionând o serie de piese de teatru schematice, răsplătite copios de partid cu substanţiale premii de stat. Până atunci însă ea a avut o intereseantă viaţă de artist şi de scriitor, a cunoscut o mulţime de lume, a trăit experienţe, unele dureroase, altele pline de satisfacţii, a meditat asupra psihologiei creatorului, observându-i orgoliile şi hipersensibilităţile, care, toate alcătuiesc miezul acestei cărţi corpolente de peste 500 de pagini.

Scrise intermitent, între 1975-1991, memoriile reconstituie, şi în cazul ei, o biografie, al cărei fir cronologic nu e prea greu de urmărit. Tatăl era scriitorul Vasile Demetrius, coleg de clasă la liceul Sfântul Sava cu Gala Galaction, care-i schimbă numele din Dumitrescu în Demetrius, cu N. D. Cocea, şi I. G. Duca. (Acesta o va boteza pe Lucia) Curând îl va cunoaşte pe Tudor Arghezi, de care-l va lega aceeaşi strânsă prietenie toată viaţa. Tatăl, un adevărat personaj, cum sunt şi altele importante, idolatrizat de fiică ("cea mai mare sursă de lumină din viaţa mea"), era un umanitarist şi un socialist, crezând în valori, ca dragostea de oameni, mila, onestitatea, aplecându-se comprehensiv asupra stării de înapoiere a ţărănimii şi a muncitorilor. Era, cum s-ar zice, un idealist, ca şi prietenul lui, Gala Galaction (pe atunci, Grigor Pişculescu). A avut mai multe profesii: învăţător, funcţionar de minister şi la oeditură. Scriind versuri şi mai apoi proză, a condus un timp "Biblioteca pentru toţi". Soţia lui Demetrius era evreiscă botezată, pe numele de fată Rabinovici. Provenea dintr-o numeroasă familie foarte săracă, descrisă în carte amănunţit pe mai multe pagini. Veneau în casa lor, înainte de 1918, poetul macedonskian Oreste, "un tânăr delicat, năltuţ, blond, cu barbă, cu un chip de Crist", D. Nanu, Panait Istrati, care povestea foarte frumos.

Moştenindu-l pe tatăl ei, Lucia avea compasiune pentru cei oropsiţi, mai târziu, nu va suporta violenţa din filme. Fiind mică, părinţii au dus-o al teatru să vadă O noapte furtunoasă şi ea în loc să râdă, a început a plânge. Din toată piesa nu înţelesese decât că Spiridon fusese bătut. Probabil din aceeaşi vreme a rămas fascinată de teatru, care o transpunea într-o altă lume, pasiune pe care n-a abandonat-o aproape niciodată.

Lucia Demetrius urmează Şcoala Centrală (liceu de elită, unde directoare mai era încă Maria Delavrancea, soţia scriitorului şi a marelui orator, pe care o admiră şi o îndrăgeşte. Restul corpului profesoral i se pare antipatic. Mai toate profesoarele sunt fete bătrâ­ne, acrite. Viitoarea directoare, Elena Rădulescu-Pogoneanu, soţia cunoscutului junimist, elev al lui Titu Maiorescu, era autoritară şi mereu ironică. S-ar putea spune, cu vorbele lui Bacovia, că liceul a fost pentru Lucia un fel de "cimitir al tinereţii sale". Şi nu e chiar de mirare, întrucât avea un complex de inferioritate. Se considera urâţică şi prea scundă. Era din fire timidă, emotivă, predispusă la depresie. După 1920, îl va cunoaşte pe poetul Artur Enăşescu, bolnav de nervi, "multă vreme, umbră dureroasă pe străzile Bucureştiului". în casa lor veneau acum poeţii Şerban Bascovici, Aron Cotruş, apoi Felix Aderca şi Sanda Movilă. Absolvind liceul, s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie şi la Conservatorul de artă dramatică, unde a fost eleva lui Ion Manolescu. Acesta n-o aprecia. în schimb, foarte apropiată i-a fost Alice Voinescu, profesoară admirabilă, iubită de toţi studenţii, fără să afişeze obişnuita morgă universitară. Memorialista i-a remarcat marea bunătate şi vasta cultură. André Gide, care-i era prieten, spusese despre ea, caracterizând-o lapidar: "Une tčte d^homme sur un coeur de femme". Printre colegiide generaţie, îi aminteşte pe Fory Etterle, pe frumosul Mihai Popescu (de care era îndrăgostită în taină), Emil Botta, Tanţi Cocea. în 1931, termină cele două facultăţi, Conservatorul dovedindu-se în bună măsură o proastă alegere. Apelând la Ion Marin Sadoveanu, directorul general al teatrelor, ca s-o ajute spre a fi angajată, el o trimite la teatrul din Cernăuţi. Va mai juca la Braşov şi Bucureşti distribuită mereu în roluri mici. Iadealul ei era să devină actriţă, dar emotivitatea şi desigur talentul modic o silesc să renunţe dezamăgită la prea puternicile lumini ale rampei. începe să facă gazetărie la "Rampa", "Vremea", "Adevărul literar şi artistic". Acum, îl cunoaşte pe regizorul (şi scriitorul) G. M. Zamfirescu (Gemi) de care s-a îndrăgostit din prima clipă, o dragoste neîmpărtăşită şi de el. Această istorie sentimentală, notează memorialista, a descris-o voalat în primul ei roman, Tinereţe.

în 1934, Lucia Demetrius reuşeşte să plece la Paris, nu cu bursa promisă de I. G. Duca, între timp, asasinat de legionari, ci cu ajutorul rudelor din partea mamei. Publicista, din ce în ce mai activă, se înscrie la "Hautes Etudes Sociales et de Journalisme". Intenţiona să dea doctoratul la Sorbona cu celebrul filosof Charles Lalo, propunându-şi ca teză Valoarea urâtului în artă. O cunoaşte pe marea actriţă Elvira Popescu şi se hazardează solicitându-i să fie angajată pe un post cât de mic. Răspuns negativ. Bineînţeles că vede spectacole, ia interviuri faimoasei Ludmila Pitoëff, aşa cum o va face într-o altă călătorie pariziană, cu Julien Green şi Jean Cocteau. Atunci o vizitează pe Elena Văcărescu, fiind invitată în strălucitorul ei salon. Lipsită de mijloace de subsistenţă (bursa promisă de Gh. Tătărăscu, succesorul lui I. G. Duca la conducerea guvernului, nu mai venea), decepţionată şi bolnavă, Lucia Demetrius se întoarce în ţară. Acum începe să scrie nuvele şi primul său roman, Tinereţe, care îi place fostei sale profesoare Alice Voinescu. îl predă editurii Alcalay, care nu-l acceptă. Norocul s-a numit Camil Petrescu. El o încurajase cu ani în urmă, o îndemnase să scrie, îi publică mai întâi fragmente în "Revista Fundaţiilor Regale", după care l-a propus editurii, de asemenea, a Fundaţiilor, unde apare în 1936. Pentru autoarea debutantă gestul a reprezentat un moment augural. Ea trecea pragul spre o nouă etapă din viaţa ei, mai promiţătoare decât actoria. "La drept vorbind, întâlnirea cu Camil Petrescu mi-a schimbat viaţa, i-a dat un rost, a scos-o dintr-o adâncă disperare, în care mă cufundase eşecul din teatru". Portretul pe care i-l conturează în Memorii celui ce avusese atâta încredere în ea, îl înfăţişează ca pe un tânăr extrem de inteligent şi neliniştit din cauza infirmităţii rămas neschimbat până în preziua dispariţiei sale premature: "în veşnică mişcare, de parcă ar fi fost pe arcuri, mic slăbuţ, cu ochi albaştri străpungători şi neliniştiţi, când te ascultă ducându-şi aparatul acustic la ureche, când îşi pierde răbdarea, când te întreabă iar. Surditatea cred îi dădea această nerăbdare şi agitaţie necontenită".

Curând, Camil Baltazar o prezintă pe Lucia Demetrius la "Sburătorul", unde citeşte, şi aici plină de emoţie fragmente din roman. Lui Lovinescu îi place cartea şi va scrie o cronică laudativă. Dar se va supăra după aceea, aflând că tânăra scriitoare n-a citit o carte pe care i-o dăruise. Era furios. "Va să zică n-ai citit decâ­t paginile referitoare la D-ta. Să mi se usuce mâna dacă ţi-oi mai da vreodată o carte". Această mâhnire apare destul de frecvent în Agendele lui, vizaţi printre alţii fiind Rebreanu, Mihail Sebastian, Cella Serghi. Timida Lucia Demetrius îl vede în două ipostaze contrastante: "E. Lovinescu nu închidea uşa în faţa nimănui, dar nici nu acoperea de laude pe oricine. în general era ponderat, ironic, rece... Răceala lui mă îngheţa". Vizitându-l, când criticul era în spital, spre sfârşitul vieţii, are, o cu totul altă impresie: "Aveam în faţa mea un alt E. Lovinescu, un om cald, care nu-şi ascundea căldura, care nu se sfia să fie sentimental". Era "dezbrăcat de morga care-l acoperea ca o armură".

Dar criticii nu-i sunt la inimă Luciei Demetrius. Aflându-se într-o vară la Casa Scriitorilor de la Buşteni, îi întâlneşte pe Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu, de obicei ironici, care nu spuseseră "o vorbă de bine sau de rău despre cartea ei şi despre cele următoare". G. Călinescu are parte de un portret eminamente negativ pentru că fusese foarte sever cu romanul Tinereţe. îl vede ca pe "un om scund, urât şi negru, cu o privire plină de furie". Acea cronică ar fi fost aşa de veninoasă pentru a-l combate pe rivalul său E. Lovinescu şi totodată, chipurile, fiind invidios pe G. M. Zamfirescu, iubitul ireal al tinerei scriitoare. Ce mai, în viziunea ei, G. Călinescu e un fel de geniu al răului.

Un alt portret nu prea măgulitor este acela al lui Tudor Arghezi. Deşi prieten cu tatăl ei, de marele poet, Lucia Demetrius nu s-a putut apropia niciodată. Era egoist, nu iubea pe nimeni, în afară de familie. Când vechiul său prieten Vasile Demetrius era internat în spital, Arghezi a venit să-l vadă pe fugă, iar la înmormântare, a rămas în curte, fără să rostească o vorbă de mângâiere soţiei şi fiicei îndoliate. "Spunea lucruri uluitoare, te fascina cu vocea lui tărăgănată, dar te şi nimicea într-un fel".

Interesante pagini consacră scriitoarea boemei literare şi altor confraţi, revelând acelaşi talent portretistic, ce conferă o şi mai mare autenticitate Memoriilor. Astfel, Eugen Ionescu era "urâţel foc, mic, plin de mişcare şi nerv... pe atunci veşnic neliniştit, jucăuş ca un copil, poznaş, afurisit". Parcă prin contrast, Emil Botta îi apărea Luciei Demetrius ca "un băietan, ca un înger, înalt, cu părul negru, cu ochi albaştri, alb ca o chiparoasă, sfios şi încurcat în mişcări". Alterna tristeţea, cu gluma, cu autoironia. Vagabonda întru încredere şi îndoială. Adânc a fost în el, până la sfârşitul vieţii "sentimentul unui tragic universal".

Alte portrete care se ţin minte ale scriitorilor şi artiştilor sunt acela al Elenei Văcărescu, Gala Galaction, G. M. Zamfirescu, Ionel Gherea, Sergiu Celibidache, Oscar Lemnaru, Marietta Sadova, Haig Acterian, toate atestând un fin spirit de observaţie, o intuiţie ce descifrează esenţialul, fără să fie prea departe de prototip. O adevărată galerie de portrete reface lumea în care a trăit, cu bune şi cu rele, îmbogăţind istoria vieţii literare şi teatrale din epocă.

Lucia Demetrius devine în 1937 salariată în birourile marelui industriaş Malaxa, figură luminoasă Memoriilor, - şi el un personaj " care o impresionează prin generozitatea lui şi modul cum înţelegea să-i ajute pe cei nevoiaşi. Oferea burse în străinătate (pe scriitoarea noastră, a ajutat-o să întreprindă o călătorie în Italia), se interesa de artiştii bolnavi, cum a fost cântăreaţa Hariclea Darclée.

în anii instalării dictaturilor şi ai războiului, când se legiferează inumana ură rasială, Lucia Demetrius, având mama evreică, trăieşte şi ea cu teama, devenită un fel de obsesie a "sângelui amestecat". I-a fost într-adevăr scos numele de pe afiş teatral, unde figura ca traducătoare, dar nu i s-a interzis ca să participe cu un mare grup de scriitori la deschiderea teatrului românesc din Odessa, cum singură ţine să menţioneze. Fără îndoială că era o democrată, o antifascistă, "fără să ştie atunci că antifascismul nu duce sau nu ducea neapărat spre comunism". Condusă de umanitarismul tatălui său, dacă nu din patriotism, în timpul războiului, a lucrat ca infirmieră la spitalul de răniţi, instalat în fostul ei liceu, Şcoala Centrală. Faptul că îi îngrijea pe acei nefericiţi, trecând uneori prin momente dramatice, i se va reproşa mai târziu de către partidul comunist de care începea să se apropie.