Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Întoarcerea în Erewhon de Varujan Vosganian

Erewhon-ul lui Samuel Butler este locul unor reguli stranii. Poporul din Erewhon priveşte cumsecădenia ca printr-un ochean întors: agresorii au dreptate şi merită respect dacă nu chiar compasiune, în timp ce victimele sunt demne de dispreţ şi se cuvine să fie pedepsite pentru inocenţa lor. Nici prin cap nu le-ar trece bravilor locuitori ai Erewhonului să permită celor agresaţi să se apere, asta n-ar face decât să le sporească vinovăţia.

Am primit cartea despre Erewhon în dar, de ziua mea, acum aproape patruzeci de ani, de la Mircea Ciobanu, pe vremea când astfel de cărţi nu se găseau decât prin cotloanele anticariatelor. Nu bănuiam atunci că, după atâta vreme, mă voi reîntâlni cu înţelesurile ei, marcând astfel, aşa cum Samuel Butler însuşi o spune, o întoarcere în Erewhon.

În societatea românească de azi, prezumţia de nevinovăţie se aplică agresorului. El nu trebuie să dovedească nimic. El are, până la proba contrarie şi adesea, chiar şi după aceea, dreptate. Cel care trebuie să aducă argumente nu e agresorul, ci victima. Agresorul e considerat inocent, orice ar zice şi orice ar face. Iar victima cea perversă, în loc să se autodemaşte, mai are şi îndrăzneala să se justifice, spre indignarea liotei de agresori.

Breasla noastră, a scriitorilor, nu face, din păcate, excepţie de la această întoarcere în Erewhon. Libertatea de opinie este aura sub care agresiunea devine sacrosanctă. Injuria este ridicată la rang de edificiu precum o altfel de Statuie a Libertăţii, a cărei făclie răspândeşte pucioasă. Calomnia este intangibilă, orice tentativă de a o dezavua, de a o dojeni măcar, devine impietate. Minciuna este neîngrădită, prin alchimia repetării până la obsesie ea capătă extracţia pietrei filosofale a adevărului infailibil. Numele calomniatorilor ajung să fie rostite mai des decât cele ale clasicilor literaturii noastre. Şi nici nu e de mirare, căci în timp ce bieţii clasici nu aveau la îndemână decât călimara şi peniţa, calomniatorii de azi au la îndemână reţelele de socializare ce transformă orice cuvânt veninos, prin ramificaţiile explozive ale link-urilor şi like-urilor, în adevărate mănunchiuri de şerpi.

Ţinta predilectă a insultelor, defăimărilor, clevetirilor şi denaturărilor este conducerea Uniunii Scriitorilor. Libertatea de opinie, cum spuneam, este invocată doar în cazul calomniatorilor. Când reprezentanţii USR combat minciunile şi jignirile, atunci ei nu o mai fac, zice-se, în numele libertăţii de opinie, ci dimpotrivă. Atunci când asediatorii USR pun în catapulte argumente venind din statute inactuale sau greşit preluate, atunci ei o fac sub auspiciile legalităţii. Când Consiliul USR aplică Statutul, aşa cum a fost el adoptat de forurile statutare, atunci Consiliul dispreţuieşte legalitatea. Când berbecul de asalt al asediatorilor îi strigă preşedintelui USR: „ridică-te tu să mă aşez eu!”, el, berbecul, e considerat decent şi responsabil. Când, în mod firesc, preşedintele, în virtutea mandatului încredinţat de covârşitoarea majoritate a membrilor USR, continuă să-şi vadă de treabă, el devine nelegitim şi se agaţă de funcţie. Cu cât jignirile aduc mai mare caznă urechilor şi bunului simţ, cu atât ele vin dintr-un spirit mai reformator. Cu cât argumentele celor defăimaţi sunt mai cumsecade şi mai temeinice, ei sunt mai anacronici, mai incapabili să se reformeze, adevărate Archaeopterixuri printre cocoşeii cei sprinţari ai ogrăzii. Cei care vor să dea buzna cu orice preţ sunt democraţi. Cei care le cer să aibă răbdare până la alegerile democratice viitoare sunt stalinişti.

Erewhon, în toată splendoarea lui. Şi pentru că toate trebuie să poarte un nume, de data asta plăsmuirea lui Samuel Butler se cheamă „comitet de iniţiativă” ori „grup pentru reformă”. Cum zice românul, pofta vine mâncând. Nici pofta de reformă nu a venit dintr-o dată. Când Uniunii Scriitorilor i-a fost greu, revistele au fost ţinute în viaţă şi proiectele culturale au fost continuate cu mari dificultăţi şi sacrificii din partea redactorilor şi organizatorilor, reformatorii ia-i de unde nu-s. Pe măsură ce finanţarea revistelor şi-a găsit rezolvarea, iar patrimoniul USR a reînceput să fie valorificat, perspectivele financiare devenind ademenitoare, s-a deschis şi pofta de reformă. Şi ca să nu mai fie niciun dubiu în această privinţă, efigiile aflate în avangarda grupului pentru reformă au cerut în mod expres prin justiţie ca să li se încredinţeze semnătura pe conturile USR.

În acest nou Erewhon regula este că o minciună, cu cât este mai departe de adevăr, cu atât e mai convingătoare. Conducerea USR este acuzată că a fost aleasă în mod nedemocratic. Sunt de câteva decenii în USR şi pot depune mărturie că au fost cele mai democratice alegeri de care îmi aduc aminte. A fost pentru prima oară când conducerea a fost aleasă de majoritatea membrilor USR, în întruniri statutare în toate filialele USR. De altfel, la data respectivă alegerile nu au fost contestate de nimeni, iar diferenţa de voturi dintre candidaţi a fost întru totul edificatoare.

Se mai spune că banii nu sunt cheltuiţi în mod transparent. Cred că este singura organizaţie de acest fel unde proiecţia şi execuţia bugetară – ba uneori şi rectificările bugetare – sunt prezentate cu de-amănuntul la întrunirile Consiliului, cu bastonaşe şi cercuri colorate ca să înţeleagă toată lumea, căci nu toţi scriitorii sunt (slavă Domnului!) economişti. Situaţiile respective ale veniturilor şi cheltuielilor efective sunt incluse, de fiecare dată, într-o comparaţie cu anii trecuţi şi cu proiectele iniţiale. Ca să nu mai vorbim de faptul că e, cred, pentru prima oară când bugetul USR este întocmit şi gestionat de un membru al Uniunii care, vremelnic, a ocupat funcţia de ministru al Finanţelor, deci şi al bugetului.

Nici un argument, oricât de temeinic, nu tulbură neînduplecata cerbicie a agresorilor. Zadarnic le spui că USR, fiind înfiinţată prin lege specială, nu se supune prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 referitoare la Asociaţii. De-a surda prezinţi lunga listă a programelor finanţate prin timbrul literar, mă rog, atât cât se colectează, ca să se înţeleagă de ce e nevoie de această taxă. În pustiu predici atunci când invoci obligaţia statutară a membrilor de a nu prejudicia onoarea colegilor de breaslă. Trăim în libertate deplină, deci într-un dialog în care eşti liber să ai gură de răcnit cât mai slobodă, dar nu eşti obligat să ai şi urechi de auzit.

Pentru istoricii literaturii române, probabil, că ceea ce se întâmplă acum va fi, într-o bună zi, prilej de amuzament. Din fericire, ceea ce e cu adevărat important stă în calitatea cărţilor scrise. Va rămâne rodul harului, şi nu al nădufului.

Breasla scriitorilor, în mijlocul unui popor bântuit de nelinişti, ar trebui să fie un model, să încerce, măcar, în numele darurilor cu care e înzestrată, să descâlcească această criză de sens la români, care se cronicizează. E destul, din păcate, să lecturaţi câteva dintre replicile reformatorilor noştri, pe reţelele de socializare ale „scrisului vorbit”, pentru a vedea cât de încâlcite sunt căile Domnului pe acest drum trist care nu merge spre Damasc, ci înapoi, în Erewhon.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara