Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Întoarcerea metecului de Gabriel Coşoveanu

Cine vrea să-l cunoască mai bine pe Bujor Nedelcovici, pe scriitorul îngemănat cu omul şi crezul său, poate străbate cu folos Culoarea timpului (Editura ALLFA, 2014, unde i s-au publicat şi şapte volume de Opere complete), carte care încapsulează un portret compus mai ales din cronici şi fragmente evocatoare semnate de cei care îi intuiesc personaliatea puternică, francezi, în speţă, dar şi români, cu toţii intraţi în „clubul” autorului prin interesul faţă de condiţia intelectualului care ţine morţiş să rămână liber. Comparat insistent cu Huxley, Orwell şi Kundera, prozatorul, atras mai degrabă de „rebelul” Camus, după cum singur mărturiseşte, a dorit să se „recupereze” pe sine prin artă, ducând un dublu exil, cel al muncii de jos, ca element ostil regimului comunist, şi cel în sens literal, când a ales să părărăsească România ceauşistă, spre a-şi salva identitatea. Purtând stigmatul tatălui condamnat politic, Bujor Nedelcovici se desţărează, experienţă care lasă urme profunde şi durabile, dar care şi înţelepţeşte. Spune el: „Cenzura m-a constrâns la exilul fizic, departe de familie, de prieteni, de casă. Sunt un metec în sensul propriu al termenului. Nu sunt nici român, nici francez şi nici măcar un exilat. Sunt scriitor şi literatura este singura mea patrie”. Lucid, deci incomod, „absolutistul” nostru s-a dovedit constant preocupat, de la Noaptea (Eminescu, 1974, Premiul Asociaţiei Scriitorilor idn Bucureşti) şi Zile de nisip (Cartea Românească, 1979, Premiul Uniunii Scriitorilor) până la Le second messager (Albin Michel, 1985, Premiul Libertăţii - Pen Club Français) de tema nedreptăţii săvârşite de unii, mai ales când lucrurile se cuplează cu tema indiferenţei manifestate de alţii.
De asemnenea, l-a obsedat aproape acea algebre damneé, cum ar fi spus René Char, care îi împinge semenii spre servitutea voluntară şi spre statutul de om nou. A dedicat mai multe intervenţii şi eseuri procesului de rinocerizare, avertizat de un adagiu cioranian: „Avem în noi un călău şovăielnic, un criminal nerealizat”. Ce rost ar avea – e ideea portantă generală – să ne ferim de latenţele noastre, legănându-ne în mitul bunătăţii naturale, câtă vreme vedem mereu, în jurul nostru, cum foste victime devin călăi tot mai inventivi în registrul atrocităţii? Una dintre ţintele sale a fost şi rămâne înşelătorul proiect socialist, aspect care ne aminteşte de spusele lui Wilhelm Röpke (unul dintre artizanii renaşterii Germaniei post- Hitler): „Socialismul nu e o utopie, ci o tragedie”. Hotărât lucru, foarte puţin sunt cunoscute pe la noi teoriile demistificatoare ale lui Friedrich Hayek (cu frisonantul său Drum către servitute), care critică, la rece, constructivismul social , prin care el desemnează orice doctrină care-şi propune să planifice raţional dezvoltarea societăţii. Röpke arată că practica infirmă clar tezele socialiste, în vreme ce Hayek susţine, ca teză fundamentală, în filozofia sa politică, faptul că informaţia are, inevitabil, caracter limitat şi dispersat. Pe baza limitării şi a dispersării informaţiei s-a putut construi proiectul totalitar, care a eliberat criminalii in statu nascendi din mulţi oameni. De unde starea de beligeranţă cvasiobligatorie, pentru care Nedelcovici a fost calificat anacronic (Adrian Marino) sau atipic (Angela Martin), un fel de garanţie a păstrării sănătăţii morale proprii: „Spune-mi cu cine te-ai bătut, ce acuze ai apărat, cât risc ţi-ai asumat şi câte lovituri ai fost dispus să primeşti şi... îţi spun cine eşti!”.
Ar rezulta, din suita de exemple oferite sau posibile, că există, desigur, un paradox român, care este evidenţiat şi de dificultatea de a descoperi o cale de mijloc între a mitiza pe cineva şi ai lua capul. Iar dificultatea numită are deja o tradiţie, verificabilă cel puţin de la fanarioţi încoace. E uimitor „talentul” conducătorilor (îi includem şi pe boieri) autohtoni, de la Cuza la Ceauşescu, de a risipi un capital politic iniţial. Gloria ascensiunii datorate largului sprijin popular a basculat în uitare sau hulire. Ciudăţenia de a relua totul de la început cu frenezie, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat, depăşeşte sensurile simbolice şi estetice ale baladei-mit cu meşterul şi „zidul neisprăvit”. Siliţi de context să ne comparăm, ne-am pus sub semnul „unei pasiuni periculoase şi sublime totodată”: să depăşeşti realizările celorlalţi, să faci repede tot ceea ce alţii au făcut pe îndelete. De unde juxtapunerile şi întrepătrunderile de estetici şi ideologii ale diverselor vârste cunoscute de devenirea naţională. Să proiectezi ceea ce este succesiv în planul simultaneităţii presupune şi efort suplimentar, şi agravarea unor complexe (analizate, detaliat, în carteapandant la Paradoxul român a lui Sorin Alexandrescu, şi anume studiul lui Mircea Martin din 1981, G. Călinescu şi „complexele” literaturii române) până la resentiment şi naţionalism exacerbat. Există şi probleme de transfer gnoseologic. Predarea istoriei literaturii române, de pildă, realizează, iarăşi inevitabil, proiectarea succesivului în simultaneitate, drept care, logic şi emoţional, pe post de clasicism (sistem tradiţional, reper, sursă de autorizare – spuneţi-i cum vreţi) rămâne folclorul. Contemplat ca unică valoare autentică, ca dimensiune eternă, folclorul are într-adevăr o vitalitate atît de mare la noi, încît tinde să eclipseze cultura scrisă, reprezentată de racordarea la modele străine, succesive, deci „perisabile”. În faţa tranzienţei ideologiilor, românul şi-a securizat identitatea prin apelul constant la structurile legitimante vechi, inclusiv la cele discutabile moral şi chiar pragmatic, gen „Capul plecat, sabia nu-l taie” sau „Apa trece, pietrele rămîn”. Ar fi pasionantă o abordare psihanalitică a tezaurului nostru paremiologic, pentru a vedea cândva, cu acel viril curaj de a te privi în faţă, dacă parte din pildele noastre despre cuminţenie şi echilibru, şi anume cele mai vehiculate, nu sunt cumva alibiuri pentru lipsa lăncii din dosul agitaţiei scutului. Oricum, Bujor Nedelcovici rămâne mefient în faţa oricărei încercări de mitizare a firii românului, preferând, încă o dată, să-l citeze pe Cioran: „Ţara mea: farmec, vulgaritate şi dezolare”. Nu ne mai mirăm atunci că s-a scris despre autorul Îmblânzitorului de lupi că „seamănă zâzanie ideologică” (într-un articol din La Montagne Centre, 1991), pentru că îl aspiră subiectul, malign fascinant, al relaţiei dintre dominatori şi dominaţi, în cursa eternă pentru dobândirea puterii. De-asta şi îmblânzitoul său se apropie de fiare şi creşte câini de luptă.
Unul dintre criticii care l-au „citit” pe Bujor nedelcovici este Eugen Negrici, cel care a rostit răspicat că „nimic din ce se întâmplă în procesul unei literaturi dezvoltate sub guvernare totalitară nu are o explicaţie naturală“. Astfel că, în cazul de faţă, fiecare formă de agregare a unui fragment reprezintă o formă de agregare a sinelui, o aventură irepetabilă, iramplasabilă, care modifică sufletul emitentului pe măsură ce se înnegreşte pagina. Nu există, nu poate exista decât demers personal, interiorul unui artist rămâne, în ultimă instanţă, insondabil, voinţa clarificatoare a criticului, mai ales în ipostaza lui de îndrăgostit grav de o metodă ce refuză principial clar-obscurul (cum ar fi „obiectivul“ structuralism), se izbeşte, fatalmente, de zidul ce desparte eul social de eul profund/creator. În atari condiţii, cel ce analizează are în faţă o dublă dificultate: să catagrafieze tipurile de comerţ dintre mâna care scrie şi operă, pe de o parte, şi modurile în care opera, edificându-se, îşi scrie, cu de la ea putere, autorul, îl metamorfozează cu fiecare rând.
O întreagă viaţă Bujor Nedelcovici s-a răboit cu specia activistului infatigabil. Retorica aparatului de partid amintea mereu de merite recunoscute şi apreciate în lumea întreagă, re-legitimând Conducătorul cu fiecare propoziţie. Însuşi actul realegerii avea propriul său conţinut simbolic, ca „garanţie“ pentru evoluţia ţării în aceeaşi parametri. Ar fi, apoi, vorba de incriminarea procesului unei continue inovări, la nivelul formei, a stilisticii encomionului, cu păstrarea fondului. Cursa adjectivării nu mai cunoaştea limită, înstrăinânduse, ca atare, de minima decenţă (conservarea decenţei e, iarăşi, o temă recurentă la prozatorul nostru). Şeful statului e un erou, are gândire clarvăzătoare, sclipitoare, vocaţie planetară, e un exemplu luminos, ctitor, fondator, un Pater familias, stea polară, geniu, cârmaci etc. Dacă fraudarea logicii e evidentă, la fel se dovedeşte forţa practicii adjectivării maximaliste: mintea cetăţeanului obişnuit vibrează astăzi la atributele covârşitoare, imaginându-şi că, totuşi, a existat ceva întemeiat care să fi produs pronunţarea lor. Cu o privire aruncată şi la blocurile din jur, la Casa Poporului, cu un suspin după imaginea uzinelor de altădată, după viaţa „tihnită“, după epoca unui dolce far niente, nostalgia se instalează şi funcţionează ca scut şi frână în raport cu schimbările contemporane. Românii sunt, în parte, „bântuiţi“ (cu expresia unui Adrian Cioroianu), adică inerţiali, întrucât continuă să se autorizeze de la un mit fabricat în deplin dispreţ faţă de realitate. Fabricatorii de discursuri – pe care îi execrează, cu orice ocazie, Bujor Nedelcovici –, castă mai puternică, efectiv, decât ideologii înşişi, au de ce să fie mândri (o mândrie tristă): în ciuda inventivelor bancuri, cu tot scepticismul de fond al românului, omul nou a fost creat. Este un om care a căzut într-o formă de reflecţie desprinsă din Evul Mediu – corpul fizic al Conducătorului a dispărut, dar corpul său mistic începe o lungă aventură (ca în edificatorul eseu al lui Ernst Kantorowicz, Les deux corps du roi. Essais sur la théologie politique au Moyen Âge).
Culoarea timpului este un cumul de atitudini cât se poate de actuale şi interesează pe oricine crede că a depăşit trecutul unei iluzii. Cu astfel de lectură, vrei şi nu vrei, totuşi, să fii metec.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara