Numărul curent: 50

 
întâmplări mărunte de Mihai Mandache

Cititorii de modă veche, cei pe care îi interesează "ce se întâmplă" într-o carte, vor fi dezamăgiţi să descopere că în Noi, doi-trei la zece mii nu se întâmplă mare lucru. Ce-i drept, în volumul lui Cornel Mihai Ungureanu există scene casnice, călătorii cu rucsacul prin ţară, poveşti de dragoste şi vizite la mătuşi, dar din aceste episoade înşirate într-o ordine aleatorie nu se încheagă nici o linie narativă clară. Volumul ar putea fi citit foarte bine de la coadă spre cap, sau început dintr-un punct oarecare, fără ca logica sau coerenţa lui să fie afectate.

În ciuda impresiei de fragmentare extremă pe care o creează, Noi, doi-trei la zece mii se bazează pe o reţetă care rămâne neschimbată pe parcursul celor unsprezece texte care compun volumul. Un personaj-narator plictisit şi blazat notează minuţios întâmplări mărunte din viaţa de zi cu zi, garnisindu-le din belşug cu paranteze lirico-filosofice şi cu citate din cărţi. Cornel Mihai Ungureanu pare fascinat de România profundă, a oraşului provincial cu blocuri comuniste şi cu fabrici transformate în fier vechi. Personajele, tineri intelectuali blazaţi, oscilează între nostalgia pentru acest peisaj anodin şi nevoia de a evada. Pentru moment, evadarea se rezumă la adoptarea entuziastă a culturii occidentale în toate formele ei: literatură, CD-uri, e-mail, conversaţii în limba engleză, filme americane etc.

Principalul merit al prozelor din Noi, doi-trei la zece mii este luciditatea, temperată de un lirism discret, cu care naratorul disecă banalitatea cotidiană. Deşi dorinţa declarată a lui Cornel Mihai Ungureanu este de a scrie Marele Roman, punctul său forte rămâne scena de mică anvergură - descrierea unei curţi bătrâneşti, relatarea unei conversaţii dintr-un compartiment de tren ş.a. Simţul epic îi lipseşte, iar nenumăratele paranteze şi comentarii au stilul cuminte, dar mediocru, al cugetărilor unui profesor de liceu cu veleităţi literare.

Divagaţiile personajului nu depăşesc niciodată sfera locurilor comune (,...nu cred că de o explicaţie are lumea asta nevoie. Oricât ne-am strădui să o îmbunătăţim, răul va echilibra întotdeauna binele"), a cochetăriilor de şcolăriţă răsfăţată (,Nu sunt mulţumit de textul meu din Dilema de ieri. Senzaţia neplăcută că nu spun ceva nou. Ei de ce publică lucruri pe care le scriu în grabă?") şi a micilor răutăţi (,Vladimir Tismăneanu a mai luat un premiu important şi american. Cei născuţi în Primăverii nu ratează"). Nu lipsesc nici momentele de supremă vanitate deghizată în supremă modestie (,Mi-e frică să nu descopăr într-o zi că rândurile pe care le aştern pe hârtie au fost deja scrise").

Zecile de referiri la scriitori celebri şi la cărţile lor sfârşesc prin a deveni enervante. Aproape că nu există întâmplare sau situaţie care să nu-i evoce naratorului un citat din Kafka, Proust, Dostoievski, Borges, Ionesco etc. Pe alocuri, textul seamănă mai mult a dicţionar de citate celebre decât a fragment de proză. Cornel Mihai Ungureanu pare decis să facă aluzii la întregul canon al literaturii occidentale - ceea ce nu ar fi o problemă, dacă aluziile respective nu ar fi platitudini perfecte de genul "îmi place Mark Twain. Personajele lui sunt atât de vii, nicicum nu-mi par personaje. Lumea ar fi cu mult mai săracă fără cărţi".

Cascada de aluzii şi comentarii nu se opreşte la literatureă. Fiecare pagină conţine măcar una-două referiri la vedete pop-rock sau la filme de artă - bineînţeles, admiraţia personajului se îndreaptă către artişti "dificili", aşa cum îi şade bine unui intelectual: Bob Dylan, Neil Young, Velvet Underground, Tom Wits, Jim Jarmusch, ş.a.m.d.

Pe scurt, Cornel Mihai Ungureanu are certe abilităţi de cronicar al banalităţii cotidiene, dar nu reuşeşte să-şi impună o disciplină a scrisului, lăsându-se sedus cu prea multă uşurinţă de tentaţia parantezelor sterile. Noi, doi-trei la zece mii e o carte pe care începi s-o uiţi înainte de a o fi terminat.