Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Întâmplări de martie de A. Gh. Olteanu

A venit primăvara. Mă plimb pe malul Dâmboviţei şi admir macaraua căzută în apă. Rolul obstacolului în torent - iată un subiect filozofic la care au dreptul şi poeţii. De exemplu, Apollinaire meditând la trecere, sub podul Mirabeau. Am compus, deci, un distih adecvat:

În Dâmboviţa, apă murdară,
Nu te scalzi a doua oară.

Ceva mai departe, podul Mioriţa, aflat în reparaţie; pe sub care noaptea e oprită orice urmă de circulaţie. Ar fi trebuit să i se zică Podul lui Manole ("Ce ziua lucra, noaptea se surpa"). A doua zi iar, a treia zi iar, scria şi-n ziar...

În Piaţa Gemenii, câteva bănci poartă falnic inscripţia "Primăria sectorului 2". Nu mult mai departe, pe Eminescu, fostul cinematograf "Viitorul" zace aproape în ruină. Parcă ieri se proiectau aici filme de cinematecă, parcă mai ieri poetul Ion Iuga organiza seri literare. Acum e un loc pe care trecătorii îl evită, chiar şi numai din pricina mirosului, traversând pe partea cealaltă. Întreb şi eu: de ce n-o fi scriind şi pe această clădire "Primăria sectorului 2"?

La televizor a apărut un nou canal de divertisment. Văd un fost important personaj politic cântând într-un cor improvizat. Un cor de bărbaţi concurând cu unul de fete. Li se dădea un text şi ei trebuiau să identifice melodia. Nu ştiu de ce, se făceau că se distrează. Erau atât de afoni, încât... Doamne, oare acela să fie politicianul care...? Cel care semna acorduri şi tratate şi care vorbea cu zel despre ce s-a mai hotărât la Bruxelles? Oare a ajuns să-şi câştige existenţa în emisiuni de divertisment? Sau poate abia acum şi-a realizat adevărata vocaţie? Oricum, era singurul care pronunţa corect textele în limbi străine. Şi câteodată realiza ce se întâmplă; şi devenea trist. De pildă, când moderatorul a propus nişte jalnice înlocuiri de cuvinte, cum ar fi inserarea cuvântului "Bulă" în loc de "vântul" în "Aseară vântul bătea", l-am văzut cum se întristează. Da, el e, totuşi. Mi-am amintit de Gelu Naum şi pinguinul Apolodor: "- Cum se numea? -Apolodor! - şi ce făcea? - Cânta la cor! Deci, nu era nici scamator/ nici acrobat, nici dansator;/ Făcea şi el ce-i mai uşor:/ Cânta la cor (era tenor)./ Grăsuţ, curat, atrăgător... Iată-l pe Apolodor/ fost, pe vremuri, călător..."

Aflu - tot de la televizor - că nişte poliţişti, mari şi tari într-o comisie de control a corupţiei, au fost prinşi în flagrant, luând mită. (Fiind şefi, nu poartă baston, altfel le-am fi zis... Miţa Baston). Asta însă nu e nimic faţă de o poveste ceva mai veche, a unor poliţişti de la anti-drog, care s-au gândit să identifice prin probe organoleptice autenticitatea cocainei confiscate. Şi au gustat, au tot gustat, au gus....

Tot în luna martie, o nouă decepţie politică. Ea era de-o frumuseţe răpitoare şi-a rămas doar răpitoare, putredă de bogată şi-a rămas doar putredă.

A mai apărut una din brăţările dacice jefuite. A şasea; aflată tot în străinătate. Ministerul Culturii a colaborat cu Poliţia şi, ca într-un adevărat thriller, acum capodoperele apar pe rând. Va să zică, a fost în fine lămurită originea proverbului "Meseria e brăţară de aur"...

În fine, adevăratul thriller cultural care a ţinut afişul lunii martie a fost recuperarea viorii Stradivarius Elder Voicu de către Ministerul Culturii, după o campanie de presă şi televiziune de-a-dreptul impresionantă. Mie, personal, mi se pare un lucru bun că mai aude lumea şi de altceva decât de bine cunoscutele crime, violuri etc. Un film poliţist având drept "personaj" principal o vioară Stradivarius, iată o idee prin care nivelul educaţiei muzicale n-ar avea de pierdut. Oricum, toată lumea ştie acum cine e Stradivarius, ce munceşte un lutier, de ce e mai bun un Stradivarius decât un Guarnerius sau Amati. În tramvaiul 34 am auzit o discuţie între două doamne care veneau din Piaţa Obor (dobândiseră urzici) şi care ştiau că toate instrumentele Stradivarius au un nume. Ca să fie clar că sunt inconfundabile. Una dintre ele aflase chiar că regele Spaniei ar avea o colecţie cu numeroase instrumente ale maestrului, destul de multe ca să încropească oricând o mică orchestră de cameră. Mi-am amintit de anii când abia începuseră festivalurile George Enescu în România, şi muzicienii vorbeau cu veneraţie despre vioara lui David Oistrah, "Oistrah Stradivarius". Nici astăzi nu sunt prea mulţi instrumentişti care să se afle în posesia unei astfel de comori; una dintre fericiţi e destul de tânăra Anne-Sophie Mutter, posesoarea unui Stradivarius cu numele "Emiliani". Altă vioară, care se numeşte Paganini Desaint Stradivarius, aparţine Fundaţiei Nipone de Muzică; cele mai multe - între care şi "Regele Maximilian Joseph" Stradivarius, sau "La Cathédrale", ca să dau doar nişte nume mai cunoscute - aparţin Societăţii Stradivari. Importante bănci ale lumii, între care Banca Naţională a Austriei (care stăpâneşte chiar mai multe exemplare) se luptă să rămână deţinătoarele acestor minunate instrumente. Dar câţi mai ştiu oare că există pe lume şi 13 viole Stradivarius, aparţinând Academiei Regale de Muzică şi Fundaţiei Nipone pentru Muzică, precum şi vreo şaizeci de violoncele? Vestitul Rostropovici cânta pe un astfel de instrument, care se numea Duport, iar Piatigorsky avea unul numit Batta. Ca stat, doar "statul ceh" şi "statul român" (între atâtea orchestre, bănci, fundaţii, muzee şi particulari mai mult sau mai puţin bogaţi sau talentaţi) au rămas posesoare de Stradivarius. Se înţelege că un stat democratic nu poate oferi, cuiva, instrumentul spre interpretare, decât prin concurs. Iată cum o astfel de "căsătorie" din anii comunismului (vioara a fost cumpărată de statul român în 1956 din Elveţia) rămâne rodnică în timp. Aici s-ar fi potrivit un mai vechi calambur al lui Stelian Tăbăraş: "Căsătoriţi, dar mai violăm d'Ingres câteodată".

Chirac se retrage din politică. Pentru prima oară vorbeşte, într-o carte abia apărută (L'inconnu de L'Élysée), în dialogul cu jurnalistul Pierre Péan, despre relaţia sa cu SUA ("Am neîncetat probleme cu americanii, care vor mereu să-şi impună punctul de vedere"), războiul din Irak ("i-am spus lui Bush de 36 de ori că face o greşeală fundamentală"), admiraţia sa faţă de Mitterand, dar şi faţă de doamne ("n-am exagerat"; "au fost unele care mi-au plăcut foarte mult, dar cât se poate de discret"), problemele de familie. Nu crede că globalizarea va face faţă unui viitor îndepărtat; iar neoliberalismul şi comunismul le consideră "perversiuni".

Între timp, peste Ocean, un sondaj a descoperit că avertismentul cel mai citat în legătură cu războiul din Irak fusese cel clasic, din Xenofon ("Anabasis"): că într-un război din Orientul Mijlociu e mult mai simplu să intri decât să ieşi. Iată cum au clasicii înnoite şanse în zilele noastre: fiindcă spun lucrurilor pe nume. Atât de simplu, încât până şi Ulise pare un perfect simplu: "o ulise". Încît orice analiză politică s-ar putea încheia memorabil: "O uliră".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara