Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Întîmpinările lui Liviu Georgescu de Mircea A. Diaconu

Pentru cine a urmărit traiectoria instituită de volumele lui Liviu Georgescu, 11 întîmpinări (Brumar, 2014) e confirmarea anumitor opţiuni evidente concretizate puternic pînă acum şi deopotrivă o înşelare a aşteptărilor, aproape o surpriză. Unitar în totul, volumul se articulează în jurul cîtorva întrebări implicite privind fiinţa, fapt care pledează pentru un anumit tip de poezie: poezia experienţelor transmundane, poezia unui subiect care îşi transgresează limitele pentru a răspunde implicit la întrebarea dacă omul, în istorie fiind, căzut fiind, mai poate locui în chip poetic. Şi chiar dacă fiecare poem are propria-i individualitate, cele 11 poeme alcătuiesc un întreg, slujesc o anume metamorfoză, se mişcă în jurul cîtorva motive obsedante, precum cel al liniştii extatice sau al iubirii.
Experienţă transmundană? Să spunem înainte de toate că primul dintre poeme pare să fie chiar o transpunere lirică a basmului Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte: „Şi cineva aleargă pe plaja pustie, fugind, visînd. // Ajunge într-o vale deşartă unde muntele s-a spart / şi colţi duri, ascuţiţi au crescut din pămînt. / Ramuri vii se desprind din umbra acestui gunoi de piatră / dar să le cunoşti e mai greu / cît timp ai trecut prin peisajele sparte unde stivele de imagini / nu iradiau nici alinare şi nici sunet şi nici pace. // Sus ulciorul s-a spart, vîntul nu seamănă / şi norii seceră cerul. / Din morţi cresc mlădiţe. / Cele ce macină s-au oprit şi ferestrele s-au întunecat. / Nu mai urci colinele, spaimele înfloresc printre urzici / şi lăcustele sînt borţoase cînd mugurii se deschid. // Şi-atunci întro mînă de ţărînă ai văzut-o pe ea – chipul fricii / dispărînd după zîmbet”. Marile metamorfoze fac obiectul acestei poezii – şi dacă perspectiva pare să fie aceea a contemplaţiei, faptul acesta nu trebuie să înşele: un subiect e angajat în permanenţă în construirea unei atitudini. Ce-i drept, nu e vreo lamentaţie la mijloc, tocmai pentru că frica e substituită de zîmbet. La drept vorbind, ipotetica lamentaţie – pe tema timpului căzut ori a morţii – lasă loc unei viziuni solare, întruchipare a sublimului. Nu tocmai adecvat s-o numeşti optimistă, căci ar lipsi-o de adevărata-i dimensiune, care nu rămîne la nivelul subiectului, realizîndu-se cînd în planul unei etici, cînd în cel al unui limbaj. Poate chiar faptul că poemul citat proiectează experienţa la persoana a doua e o dovadă în acest sens. Ca şi folosirea limbajului metaforic de tip manierist, căci – deşi e de o gravitate maximă –, nu-i lipseşte o fundamentare, dacă nu ludică, măcar gratuită. Cum să înţelegi altfel versurile „Sus ulciorul s-a spart, vîntul nu seamănă / şi norii seceră cerul”?
Persoana a doua capătă în poemul următor forma unei conştiinţe interogative care stă în centrul experienţei poetice: „Sînt unul şi sînt celălalt? Îl presimt şi-l pizmuiesc? / E prezent şi-mi lipseşte. Se năpusteşte cu violenţă. / Coliziuni ale noastre, unul de altul, unul în altul, / în adîncul fulgurant, contrastant ş...ţ”, ori, ceva mai tîrziu, „Sîntem doar unul şi o singură dată. E adevărat? / În creşterea mea nu a fost martor să mărturisească?/ Cei de dincolo nu depun mărturie? Prin ceaţa privirii seninătatea nu grăieşte nimic? / Nici domeniile morţii şi nici spaţiile / ce prelungesc umbra voastră/ în umbra cosmosului, pierzîndu-se?”. Această nelinişte metafizică are în finalul poemului un răspuns: „O fiinţă plăsmuită în sine şi în toţi. / Unul, nesfîrşit. // Acest fiu, cine-l poate arăta în toată splendoarea/ în mijlocul galaxiilor, socotind cu măsura lui universul, / în timp ce moartea i se plămădeşte din făina mucegăită / şi respiraţia i se-nfundă cu miezuri strălucitoare/ şi seminţele negre în pîntec?”. E un răspuns care angajează metafizic fiinţa.
De fapt, dincolo de identitatea subiectului, aflarea sensului, iată experienţa pe care Liviu Georgescu o pune în scenă în poemele sale. Şi în aceste scenarii, metaforele capătă uneori forţa lirică a unor viziuni austere, aspre. Mi se par acestea printre cele mai puternice versuri din poezia lui Liviu Georgescu. Dar timpul agonic primeşte un răspuns, o replică din partea poetului. Salvarea este posibilă – ea face în bună măsură obiectul poeziei lui Liviu Georgescu – şi constă în angajarea în iubire a subiectului: „Să te ridici şi să slăveşti ajutînd strălucirea / ce-i fusese sortită / şi tulburat de gînduri ce prididesc în rotire, / să poţi să vesteşti iubirea mai aprig / şi strigătul ce apropie un tărîm nemuritor”. Dar această angajare este şi o depăşire a subiectului, o împlinire prin cădere. În slujba adevărului – cuvîntul ar trebui scris cu majuscule –, subiectul e investit cu o misiune transcendentă. În formulările acestea care nu lasă loc îndoielii, întrebările retorice fac dovada existenţei unui subiect care are convingerea că abia pierderea de sine înseamnă împlinire. O pierdere de sine care asociază dorul şi mîngîierea extazului: „Şi din cădere renaştem. / Şi ce era nu mai e, şi ce nu mai e iese din sine, / precum o dorinţă a inimii singure. E împlinire iubirea? // Şi nu-i adevărat că tristeţea e focul plăsmuirii noastre? / Că din chemări s-au desprins lamele muzicii / şi-au despicat amorţeala, au străpuns materia/ cu lănci de aramă şi-au cioplit vidul plin de mister / şi uimire, întărind cerul lăuntric? – / au lărgit în abis extazul şi mîngîierea şi vrerea, / pînă cînd golul a început să vibreze şi să le lovească de stele? // Extazul şi mîngîierea şi dorul – dăltuind în adîncul de aştri”. Poetul îşi asumă această voce care face apologia iubirii, dovada, singura, a existenţei, a identităţii cu originarul. Mesajul poeziei se concentrează în ultimul vers al poemului: „Inima pîlpîie în altă parte, calm, domoală, sporind”.
O pledoarie în favoarea armoniei originare fundamentează poezia de-acum a lui Liviu Georgescu, iar prezenţa îngerilor în imaginarul lui se justifică în felul acesta: „Şi îngerii te vor lua în mîinile lor ca pe o iarbă vindecătoare / aşezîndu-te în urnă, / ascunsă de mătăsuri şi de talgere tremurătoare / în echilibru seninătăţii”. Topirea în originar e o topire în absolut şi cred că nu greşesc dacă vorbesc despre sensul mistic al poeziei lui Liviu Georgescu. Dar sensul mistic al acestei poezii se concretizează într-o etică („Nu încerca să convingi, nu stărui, fii doar forma strigătului / pe care l-ai auzit în inimă, forma pură a ţîşnirii”, aşa începe unul dintre ultimele poeme), fapt explicat prin amintirea genezei cosmice al cărei martor poetul a fost („Şi toate zilele, cînd fraterne, cînd stihiale şi măreţe / se înalţă din mijlocul înfloririi spre vîrfuri abrupte / cu forţele lor, de clarul respiraţiei dezgolite în tunet, / în penumbre, în pajişti pîlpîitoare, în presimţiri – / puteri tăinuite-n evlavie./ Cum poţi uita? / Poţi uita stelele infinite ce-au lovit pămîntul dincolo de început?”.
Aşadar, întrebări, soluţii şi proiectarea într-un imaginar care plasează eul în coordonate abisale. Capodopera volumului mi se pare, chiar din punctul acesta de vedere, al edificării poemului ca experienţă de cunoaştere, penultimul poem. Aici e exprimată convingerea care stă la baza întregii poezii a lui Liviu Georgescu că „Gravitaţia trage totul spre un ţel ascuns”, ori că „Cineva ne doreşte / şi are nevoie de noi, această clipă repede şi foarte uitucă”. Or, deşi soluţiile de pînă acum păreau indubitabile, Liviu Georgescu se plasează aici într-un teritoriu al incertitudinii: „Şi singura inspiraţie a pămîntului e moartea? / Încercăm să deznodăm, să fim chiar ea. Să împlinim. Dar înţelegerea nu poate fi tîrîtă în alt tărîm. / Nici întîmplările. / Nici chiar durerile pe care le simţim precum aricii / în trupul nostru. Şi nici măcar neînţelesul”. Or, finalmente poetul face chiar din teritoriul interogaţiilor, neliniştii, convingerilor care au declanşat întregul univers imaginar ipoteze, dar ipoteze ca spaţiu locuibil. Locuirea chiar în nelinişte. Căci soluţiile – ficţionale, rod al imaginaţiei – nu pot lua locul adevărului. Locuirea nu în adevăr, o simplă ipoteză, ci în căutarea adevărului. Iată semnificaţia acestui poem, care constituie punctul culminant al experienţei poetice din ultimul volum al lui Liviu Georgescu. Este posibil ca adevărul, sensul să ia chiar forma minţii noastre? Poetul crede, finalmente, că acest lucru este posibil. Că locuind căutarea, poetul locuieşte, de fapt, în adevăr.
Aşa încît, poate că anumite lucruri mai trebuie spuse în legătură cu poezia lui Liviu Georgescu. În viziunea lui, poetul e în slujba adevărului care contextualizează fiinţa. Iar poezia este chiar calea care permite accesul către adevăr. Sensuri tari, acestea, într-o viziune pe care aş numi-o de dreapta, căci are în spate o teleologie. În fond, în miezul poeziei sale nu se află un subiect şi nici istoria în formele ei multiple, ci Fiinţa. O fiinţă care nu trăieşte hic et nunc, ci în spaţii transmundane.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara