Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Întîlniri cu Ion Irimescu de Grigore Ilisei

Întoarcerea în Eden
                
Într-o bună zi a anului 1993, după ce trecuse dealul mare al celor 90 de ani de viaţă, Ion Irimescu s-a urcat în tren şi a sosit cu Doamna Domniei sale la Iaşi. Era poftit să primească titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei de arte din Iaşi, al cărei profesor de sculptură fusese între 1940-1950, adică pînă la desfiinţarea instituţiei ieşene. Cei care-i făcuse înalta onoare (pusă în operă abia în primăvara lui 1994), uitaseră să-l anunţe că ceremonia se amînase. Fie pierduseră din vedere acest amănunt, deloc neglijabil, fie se întîmplase altceva, sau pur şi simplu îşi vîrîse intempestiv coada un Michiduţă şturlubatic. Ion Irimescu se trezise singur în gară, dar, ca un înţelept şi cumpănit ce este, nu se înfuriase, nu drăcuise pe nimeni, şi, ca şi cum nimic rău nu s-ar fi petrecut, îşi rezervase o cameră de hotel şi se apucase să cutreiere Iaşii în care se simţea ca pe o planetă regăsită. Aşa l-am perceput în ceasurile pe care am avut bucuria să le petrecem împreună, să stăm de vorbă la "Oleacă de taifas" sau să umblăm prin felurite colţuri şi colţişoare încărcate de atîtea aduceri aminte. Ţin minte c-am întîrziat un pic mai ales pe la capătul străzii Lascăr Catargi, la numărul 51, unde locuia pe vremea şederii sale ieşene. Întîmplarea face ca astăzi casa mea să fie situată lîngă pereţii odăilor ce-l adăpostiseră cîţiva ani buni.
               
Îl priveam, mă uitam la Domnia sa, trăgînd cu coada ochiului. Era realmente fericit. Timpul şi amintirile îl troieneau cu emoţie curată şi înaltă. Iaşii, de care se ferise cînd venise timpul studiilor academice, preferînd Bucureştii, unde avusese credinţa că se va putea realiza mai bine, şi-au dovedit mai tîrziu generozitatea faţă de dînsul. Terminase de mult studiile de la Bucureşti cu Paciurea şi de la Paris cu Bernard. Era profesor în învăţămîntul secundar. După peregrinările prin şcolile din Fălticeni, Paşcani, Bucureşti, ocupa o catedră la liceul din Slatina-Olt, însă atît îndeletnicirea asta, cît şi mediul în care îi era dat să trăiască acolo, erau departe de aspiraţiile sale. Rîvnea la o catedră universitară la Iaşi. Aici urma să iasă la pensie profesorul Mateescu şi Irimescu îşi propusese să participe la concursul pentru ocuparea catedrei de sculptură. Îşi construise multe planuri şi vise. De aceea, cînd aflase, fiind la Fălticeni, la socrul său, pentru cîteva zile, că acel concurs de la Iaşi tocmai se desfăşurase, avusese senzaţia că cerul căzuse peste el. Dar Dumnezeu le rînduieşte pe toate. Şi le rînduieşte bine pentru oamenii cei buni. La concus nu reuşise nici un candidat, aşa că profesorii ieşeni de la Belle Arte se duseseră la Minister să ceară chemarea lui Ion Irimescu la catedră la Iaşi, solicitare, dealtfel, acceptată. Misiva de la Iaşi venise într-o zi de 1 aprilie, încît el, voluptosul creator de farse, după regulile umorului negru, se gîndise la o glumă, la un haz de necaz. Cu toate acestea îşi luase inima-n dinţi şi, cu Jeniţa alături, ca de obicei, se îndreptase spre Iaşi. Intrase sfielnic la Belle Arte, afişînd indiferenţa unui om, care habar n-are ce caută acolo. Repede ceţurile se ridicaseră. Colegii îl primiseră cu urale. Norocul îi surîsese iar. Nu era vorba doar de cîştigarea unui post dorit, ci mai ales de dobîndirea unui mediu prielnic dezvoltării sale artistice. Mai mult, Iaşii îi oferiseră şi şansa de a se bucura de prietenia unui om, de care avea să rămînă legat toată viaţa. E vorba de Corneliua Baba. Legătura lor trainică, de nimic tulburată vreodată, avea să fie stimulatorie pentru amîndoi.
           
Era toamna anului 1993. După mulţi ani Ion Irimescu şi Doamna sa păşeau cu sfială şi fericire pe străzile Iaşilor.
           
Îi troieneau amintiri, emoţii, bucurii. Era o întoarcere în Eden. Nu mai întîlneau oamenii de altădată, oraşul se schimbase destul de mult, dar cei doi regăseau acel duh care-i fericise cu peste jumătate de veac în urmă. Erau ei înşişi străluminaţi de această tîrzie şi tonică regăsire.


Cuminţenia pămîntului
           
Încăperea largă şi înaltă din strada Pangratti, atelierul meşterului, are urieşenie de templu, de for, dar şi de căldură şi intimitate de odaie dintr-o casă modestă de ţară, unde trăiesc de-a valma oameni şi vietăţi într-o înfăţişare de început de lume. Domesticul şi solemnul se împreună. Se oficiază parcă, dar firescul omenesc e şi el în elementul lui. Meşterul împovărat de ani, iată stă să împlinească nouăzeci şi cinci, îşi urmează netulburat ritualul zilnic. E ca un fel de rînduială de sihăstrie, respectată cu sfinţenie, de la care nu există abatere. E un mod de a trăi, venit din necuprinderi de timp şi curgînd spre necuprinderi. În atelierul său, sculptorul Ion Irimescu s-a simţit ca peştele în apă, slobod şi fericit să-şi poată împlini chemarea.
           
Dimineţile mai totdeauna e aici, ca să-şi întrupeze nălucirile, închipuirile, himerele atît de cunoscute şi reconfortabile şi să-şi desăvîrşească opera, cu ciclurile ei, de la maternitate la muzică, de la himere la chipuri de oameni, alcătuind un tot, acel întreg ce-i poartă pecetea. E creaţia unui om a cărui raţiune de a fi a fost arta şi pe care Dumnezeu l-a hărăzit cu norocul de a se putea exprima original, adăugînd un cerc ce-i al lui pe trunchiul cel mare, şi puternic şi rămuros al artei sculpturale româneşti.
           
E dimineaţă şi meşterul este în atelierul său. Modelează, reflectează, primeşte prieteni. Povesteşte şi îşi aduce aminte ce-a fost o viaţă de om, 95 de ani, din care 75 închinaţi, cum spune prietenul lui, Corneliu Baba, jocului cu iluziile. Muzele nu doar
l-au vizitat în timpul acesta, dar s-au statornicit în sufletul lui ca la ele acasă.
           
De multă vreme s-a grijit de trecerea sa la cele veşnice. În cimitirul bisericii Oprişeni, din marginea Fălticenilor, pe care a zugrăvit-o în tinereţe, Ion Irimescu şi-a rînduit locul de veci. Pe cînd îşi pregătea locuinţa veşnică i-a cerut primarului de atunci al Fălticenilor să i-l pardosească bine cu un rînd gros de cărămidă. Întrebat de ce-i trebuie aşa grosime de zid, a răspuns, zîmbind, cu umorul său subţire: "Domnule Costică, sufăr de un reumatism amarnic şi am nevoie de oleacă mai multă căldură". Ajuns la rafinamente artistice şi intelectuale, Ion Irimescu nu şi-a uitat o clipă obîrşiile, rămînînd în esenţa fiinţei sale ceea ce s-ar putea numi, brîncuşian, o cuminţenie a pămîntului. Mormîntul de la Fălticeni a fost grija anilor din urmă, adică a timpului cînd omul simte că se apropie un ceas al plecării, ce nu trebuie să te găsească nepregătit. Dar preocuparea de căpătîi, necontenită de o viaţă, a fost lucrarea pentru dăinuriea veşnică prin artă. Una din expresiile tulburătoare ale acestei preocupări poate fi şi următoarea mărturisire, de o bună cuviinţă, proprie Domniei sale: "Dacă din truda artei mele vor rezista să facă faţă aprecierii severe şi implacabile a viitorului doar cîteva lucrări, atunci liniştea de dincolo de mormînt îmi va şopti că nu am trăit în zadar".
           
Această luciditate, ce este a acelui spirit critic al Moldovei, despre care vorbea Garabet Ibrăileanu, l-a făcut pe Ion Irimescu să nu se cruţe niciodată, să nu ostenească trudind la eternitatea operei sale, pe care, în cea mai mare parte a dăruit-o oraşului începuturilor sale, Fălticenilor, alcătuindu-se aici cu adevărat un muzeu de ţinută şi respiraţie universală. În această plămadă a spiritului ne putem cel mai bine regăsi pe noi înşine. Iar lecţia de profunzime, de jertfire pentru artă şi pentru acest neam, pe care ne-o oferă Ion Irimescu, este pilduitoare. Artistul, urmîndu-şi vocaţia, nu s-a pierdut în gîlceve mărunte şi efemere, deşi poate nici acestea n-au lipsit din viaţa sa de om al cetăţii, de dascăl şi de lider al breslei, pentru că lumina, care l-a sorbit pînă la deplină cuprindere, a fost arta.


Asumarea vocaţiei
           
Ca un ceasornic elveţian, la ceasurile opt dimineaţa, artistul e la uşa atelierului său din Pangratti. Străbate mai anevoie drumul de cîteva sute de metri de la casa sa din strada Zambaccian pînă aici, dar îl face numai şi numai pe jos. E mai aplecat decît apare în desenul lui Corneliu Baba, prietenul său cel mai de aproape. Acolo, silueta lui e de cocostîrc albastru, ori de pasăre cu picioare înalte şi subţiri, alergînd prin savana africană. Curînd se vor aduna în desaga pe care o poartă încă vitejeşte în spate nouăzeci şi şase de ani. Se va întîmpla la 27 februarie următor. Cu puteri împuţinate el este întotdeauna la datorie. Adică desenează, colorează, modelează. Ca de obicei. Nu se duce la atelier ca să aibă de unde se întoarce. Nu poate concepe altfel existenţa, atîta vreme cît Dumnezeu nu l-a chemat încă la dînsul. E, deci, un fel de a fi. Şi nu de azi de ieri, ci de atunci cînd a pornit pe drumul, mereu suitor pentru el, al artei sculpturale. E pilduitoare în acest sens o întîmplare pe care maestrul Ion Irimescu mi-a povestit-o nu de mult, într-o dimineaţă de sfîrşit de noiembrie, în atelierul său din Bucureşti, din strada Pangratti. Îşi amintea de începuturi, de vremea cînd era profesor în învăţămîntul secundar, la Slatina. Plecase cu puţin calabalîc, dar cu hotărîrea de a lucra. Îşi luase cu dînsul pînă şi pămînt pentru modelaj, de teamă ca acolo unde se ducea nu va găsi din cel mai potrivit. Valiza, în care-l bătucise, rupsese mîinile hamalilor. Aceştia, aflînd de la el cu ce-şi burduşise geamantanul, de era pietroi de greu, se uitaseră la dînsul ca la un smintit.
La terminarea orelor, profesorii obişnuiau să-şi continue şueta la un păhărel, chiar la mai multe, la o şarmantă cîrciumioară din apropiere. Zi de zi semnau condica. Îl îmbiau să-i însoţească. Erau atît de insistenţi că într-o zi l-au înduplecat. Nu că-l ademeniseră, nici pomeneală, ci consimţise pur şi simplu să-i urmeze. Era poate şi curiozitate? Dar cheful acela, care părea să nu se mai termine, nu l-a prins. Şi-a dat seama îndată că nu era de dînsul acolo. Avea cu totul altceva de făcut. Îl aşteptau atelierul, valiza cu lut, proiectele lui nenumărate. Ştia că reuşita în orice artă presupune o muncă fără preget, iar sculptura cerea pe deasupra şi condiţie fizică ca să izbuteşti să-ţi realizezi gîndurile, să dai materialitate jocului închipuirii.
            
De a doua zi n-a mai călcat pe la cîrciumioara de lîngă liceu. Puţin i-a păsat că ai lui colegi l-au privit cu oarece compasiune, ca pe unul aflat, cine ştie?, sub papucul femeii, slab de înger şi nu bărbat în toată firea.
           
El simţea că locul lui era în atelier. Aici era în largul său şi fericit cît încape. De sub mîinile lui se ivea o lume. Nu conta de fel nici ruperea de plăcerile epicureice ale celorlalţi, nici istovirea ce-i îngreuna ciolanele. Trăia o stare de înălţare şi mulţumire. Acest program l-a urmat netulburat şi riguros toată viaţa, oriunde s-a aflat. Pînă şi în numeroasele călătorii în străinătate nu s-a despărţit de blocul lui de desen. De fiecare dată se întorcea acasă cu un braţ de schiţe.
           
Ion Irimescu conştientizase de tînăr că reuşita în artă înseamnă contopirea cu aceasta şi părăsirea unor alte preocupări, ce pot deveni dacă nu stricătoare, cel puţin stingheritoare.
           
Căutările acelea dispreţuitoare nu-l clintiseră din hotărîrea lui de a-şi vedea ţelul fixat parcă de cînd e lumea şi pămîntul, acela de a lucra fără contenire zi de zi, ca să-şi slujească vocaţia. Şi-o asumase şi trebuia să o onoreze cum se cuvine. Aşa înţelegea şi existenţa. De asta închiriase la Slatina două odăi în casa unui majur, la margine de tîrg, ca să aibă atelierul lui şi ca să-şi poată vedea netulburat de sculptură.
Asumîndu-şi în modul acesta exemplar vocaţia, artistul şi-a putut construi netulburat o operă de dimensiuni ce pot părea miraculoase. E truda zilnică şi cultivarea statornică a harului pogorît peste dînsul. Este împlinirea fără cusur a datoriei. E rupere de cele lumeşti şi oficierea în altarul artei. Şi asta se întîmplă din tinereţe şi pînă azi, cînd meşterul se apropie de patriarhala vîrstă de 96 de ani. Aşa a fost posibil să ajungă el însuşi un patriarh al artei româneşti.


Acasă
           
La sfîrşit de februarie 2000, într-o duminică, mă aflam în cuibul lui Ion Irimescu, la Fălticeni, în odăiţele unde-i este acum sălaşul în preajma muzeului ce-i poartă numele. De puţin timp se încheiase ceremonia în care primise Ordinul Steaua României în grad de mare ofiţer, eveniment care se petrecea în ziua cînd tocmai împlinise 97 de ani. Cum e obiceiul, bucuria se stropea cu un păhăruţ pentru că udătura nu merge singură, nu lipsea, fireşte, nici uscătura. Ion Irimescu era în formă, starea lui de cumpănită mulţumire sufletească învingea osteneala, ce căta a-şi face loc peste dînsul. Cu umorul lui funciar, de o subţirime cultivată, el depăna istorii felurite, povestindu-le cu vorbă rară şi scăzută, condimentîndu-le cu ironii şi cu rîsul lui de zurgălău. Din cînd în cînd se lăsa o pînză de tristeţe. Îşi amintea ceva, care-l tulbura, dar repede se încuraja: "Lasă, că îndată vine, vine primăvara. Renaştem".
           
Îl ascultam pe înţeleptul artist şi mă minunam de cîte resurse nebănuite are parte fiinţa atît de fragilă şi de puternică, care este omul. Poate şi pentru că e din nou acasă.
           
După 70 de ani de peregrinări prin ţară şi lume, după 50 de ani de şedere în Bucureşti, locul cel mai prielnic creşterii operei sale, Ion Irimescu, patriarhul sculpturii româneşti, îşi trăieşte ziua de naştere acasă, în Fălticenii obîrşiilor şi începuturilor sale. Are sălaş în apropierea muzeului, care-i poartă numele, unde sub grijirea sa se rînduiesc lucrurile ce-i alcătuiesc portretul de artist proteic şi original cu un loc marcant în istoria artelor româneşti.
           
Din vara lui 1999 nu mai vine la Fălticeni în vacanţe, în vizite. S-a statornicit între timp aici, în cîteva odăiţe, unde-i este şi atelierul, care peste timp vor întregi, ca şi în cazul lui Brâncuşi, muzeul, făcînd să se înţeleagă mai bine omul, cu obiceiurile lui de viaţă trecătoare.
           
Din păcate, a venit la Fălticeni singur, pentru că soţia lui, coana Jeniţa, a plecat între timp la cele veşnice, adîncindu-i şi mai mult singurătăţile, ce-s ale amurgului vîrstei sale venerabile. A lăsat Bucureştii, unde a trăit plenitudinea creaţiei şi s-a aşezat pentru totdeauna la Fălticeni, ca să-şi tămăduiască singurătăţile aproape copleşitoare şi să se îngrijească de veşnicia sa. Adică nu numai în cimitirul de la Oprişani, unde-şi dorm somnul de veci părinţii şi soţia sa şi unde-l aşteaptă mormîntul de el cioplit în marmură, ci şi de muzeul, ce nu-i zămislit doar din sculpturile şi desenele sale, ci în întregul său este fructul gîndirii şi simţirii lui.
           
Revenind acasă, la Fălticeni, s-a simţit uşurat, despovărat de grijile ce păreau să-l strivească. Reintra în Fălticeni nu ca într-un eden, cum se întîmplase în copilărie, cînd descoperise tîrgul călătorind din Preuteştii naşterii sale, din apropiere, ci ca într-o biserică unde simţi că te încredinţezi mai mult ca oriunde în mîinile Domnului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara