În clasificările standardizate, filmul lui Antti-Jussi Annila figurează cum nu se poate mai înşelător la rubrica "Istoric" sau "Horror". La fel de bine ar funcţiona şi la rubricile "Dramă", "Acţiune" sau "Fantastic", însă Sauna fentează toate aceste clasificări. Ca film istoric conţine o serie de anacronisme, cuvântul "stat" vă spune ceva la 1595, undeva în nord, la graniţa Suediei cu Rusia? Între 1590 şi 1595 a avut loc unul dintre războaiele ruso-suedeze, iniţiat de Boris Godunov care dorea să recupereze teritoriile de-a lungul golfului Finlandei de la suedezi, război care a dus la devastarea Finlandei de către generalii ruşi. Restabilirea graniţei îi reuneşte pe combatanţi însoţiţi fiecare de cartografii lor pentru a trasa corect linia de frontieră care stabileşte teritoriul fiecărei puteri, a unei Rusii pravoslavnice din ce în ce mai puternice şi a unei Suedii protestante. Deşi războiul s-a încheiat, el este încă viu în amintirea fiecăruia, mult prea viu pentru ca resentimentele să dispară şi rănile să se închidă aşa cum refuză să o facă rana din palma cavalerului Erik Spore. De acţiune ai parte chiar de la începutul filmului, când cavalerul hăcuieşte energic un ţăran, iar de fantastic şi horror puţin mai încolo, când o forţă misterioasă îşi manifestă prezenţa în mijlocul unui ţinut mlăştinos pe care atât ruşii, cât şi suedezii care fac parte din "comisia" de grăniţuire rezultată în urma unor tratate şi a unui război sângeros şi-l dispută. Cei care pătrund în inima întunericului, în mijlocul mlaştinii sunt cei doi fraţi Erik (Ville Virtanen) şi Knut (Tommi Eronen), ultimul ocupându-se cu geografia şi sperând să-i ofere regelui o hartă reîntregită a ţării peste care este stăpân, iar ceilalţi, ruşii, sunt Semenski (Viktor Klimenko), tânărul căpitan Musko (Kari Ketonen) şi Rogosin (Rain Tolk). Fiecare dintre ei, mai puţin Semenski, este purtătorul unui stigmat. Erik a ucis 73 de oameni incluzându-l şi pe ţăranul care le oferise găzduire, dar care ţinea ascunse icoana Maicii Domnului, semn al închinării sale religiei invadatorului, Knut, tentat de a viola, a închis-o pe fiica acestuia într-o pivniţă abandonând-o acolo, Musko manifestându-şi homoerotismul faţă de Knut, de care s-a îndrăgostit, iar Rogosin şi-a făcut datoria faţă de Stat şi la vârsta de 10 ani şi-a denunţat mama, aceasta fiind prima vrăjitoare arsă pe rug în satul său, fapt care sună pe potriva iniţaitivei celebrului pionier stalinist, Pavlik Moruzov, care şi-a denunţat familia pentru a fi ascuns o palmă de mălai în loc s-o livreze Colectivei şi Partidului, familia fiind executată imediat. În mijlocul mlaştinii se află un sat pe locul unei foste sihăstrii din care călugării au dispărut, iar lângă acesta o saună inundată, un paralelipiped alb, neverosimil în pustia tristă a smârcului. Legenda spune că acolo îţi poţi spăla păcatele fără să ai nevoie de rugăciuni şi mătănii. Cei cinci se află chiar în mijlocul mlaştinii, aşa cum le confirmă şi starostele satului, într-un limb, un teritoriu al nimănui, peste care domneşte o prezenţă terifiantă care emană din sauna înecată. În mod semnificativ, locuitorii satului sunt în număr de 73, câte victime are Erik pe conştiinţă, iar comunitatea nu mai are decât un singur copil, nimeni nu mai moare, dar nici nu se naşte şi nici nu trăieşte. Suedezii obişnuiesc să-şi spele atât nou născuţii, cât şi morţii în Saună, o spălare rituală care echivalează cu spălarea păcatelor. Knut este bântuit de fata pe care a abandonat-o şi care-i apare cu chipul desfigurat, aşa cum o parte din locuitorii satului se automutilează sfârte­cându-şi limba sau scoţându-şi ochii pentru a păstra secretul. Spaţiul în care se află nu este nicidecum un spaţiu al unei expieri blânde, ci unul al supliciului, unde păcatele sunt înfăţişate în toată grozăvia lor şi au puterea de a-l devora pe cel care le posedă. Cei cinci se află prinşi într-o capcană mortală, iar regizorul se foloseşte de orice pretext pentru a lăsa reflecţiei celor cinci doar propria interioritate chestionată fără milă. Una din cheile filmului se află într-o poveste neterminată pe care o istoriseşte Semenski. Este vorba despre un arhitect care, în loc de aur, îi propune împăratului care i-a ordonat construcţia unui palat un alt material, noroiul, mâzga, care apare acolo unde, spune el, două lucruri se întâlnesc. Această mizerie este materialul de construcţie al umanităţii aşa cum apare ea în formula unei moralităţi liminare, pentru că identitatatea acestor întrebări se află în magma demoniilor şi subteranelor dostoievskiene şi în complica­ţiile maladive ale personajelor lui Strindberg. Erik Spore trăieşte sub apăsarea crimelor făcute în război, însă sunt fapte mai cumplite decât crimele sale, fapte în care se amestecă laşitatea sau dragostea interzisă. Erik poartă ochelarii pe care fratele său i-a adus, iar faptul de a purta ochelari este perceput ca o mutilare. Nu întâmplător, pentru că privirea este una din temele principale ale filmului, acea prezenţă care emană din Saună îi sileşte pe cei aflaţi în preajmă să privească în ochi ceva care e atât de cumplit, de insuportabil, încât privirea nu-l poate duce. Rogosin îşi scrie testamentul cu propriul sânge, durerea celui care şi-a ucis mama denunţând-o este de neînchipuit. Aşa cum îi spune soţia starostelui satului lui Erik, spre deosebire de ochelari, care reflectă lumina, întunericul o absoarbe. Termenii acestei încercări sunt unii religioşi, icoanele rămase de la călugări şi găsite de Erik sunt şterse, locul haloului de lumină care înconjoară capul sfiinţilor a fost luat de întuneric, de ilizibilul neantului, întreg locul este impregant de o sacralitate care vădeşte însă faţeta ei malefică, terifiantă. Scenariul religios al ispăşirii păcatelor se reproiectează asupra scenei istorice, frontiera este trasată pe harta pregătită de Knut şi Musko cu sânge, iar geografia se face pe stratul de cadavre. Întrebările puse nu vizează soarta unor imperii, ci destinul fiecăruia, dincolo de circumstanţele politice. Semenski, care citeşte o dare de seamă a că­lu­­gărilor aflaţi pe locurile blestemate, cedează teritoriul mlăş­tinos cu Saună cu tot Suediei, iar abia după ce Erik realizează deplin potenţialul malefic al locului, după moartea lui Semenski, modifică tratatul şi retrocedează mlaştina Rusiei. Obiectul litigiului se transformă într-un dar otrăvit, dar şi într-o povară insuportabilă, capital de crimă şi oroare, plasată de pe un umăr pe altul, nimeni nedorind să-şi asume responsabilitatea. În romanul său Demonii, Dostoievski privea adânc în abisul despre care Nietzsche spunea că la rândul lui ne priveşte atunci când ne uităm în el. Este sentimentul pe care regizorul îl creează, un microclimat maladiv, un loc al terorii care vine din adâncul fiecăruia dintre personaje care-şi poartă infernul cu sine şi pentru care nu există viitor, cum scrie cavalerul Erik pe bucata de piele de viţel pe care e redactat tratatul. Această viziune tulburătoare, terifiantă a abisului interior care se cască asemeni găurii negre care devorează chipul cavalerului Spore constituie climaxul filmului. Ieşit în afara timpului, pe o scenă în care atât naşterea, cât şi moartea au fost abolite, un loc care virtual reprezintă o ipostază a infernului, toate întrebările, ca şi răspunsurile sunt revelatoare, iar crima, oricare ar fi ea, îşi relevă adevăratul chip de groază infinită precum ţipătul cavalerului Spore, un ţipăt mai lung decât veacul, asemeni celui din tabloul lui Edvard Munch. Regizorul a anulat în cele din urmă toate taxonomiile care-i recomandau filmul, nu avem niciun film despre război, deşi războiul constituie fundalul întâmplărilor, nici unul de acţiune, deşi ea nu lipseşte, nici horror-ul tradiţional cu încarnări malefice, deşi acest ingredient nu lipseşte filmului cu vâna lui fantastică, ci o parabolă a crimei şi pedepsei cu diferitele ei etaje inferioare către abis pentru că, dacă lipseşte ceva în film, aceasta este speranţa.