Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Întâlnirea cu Dublul de Elisabeta Lăsconi


Omul dedublat, prin excelenţă

Arta este marea aventură a dedublării, vizibilă şi spectaculoasă în cazul actorului care intră în rol, discretă şi fragmentată în cazul interpretului muzical. Scriitorul trece şi el prin experienţa dedublării, altfel, cu fiecare carte, fiindcă actul scrisului implică două vieţi, una trăită în exterior şi alta la masa de scris când se proiectează în alt univers, prin narator şi personaje. De la romantism, dublul cu toate variaţiile sale a devenit un arhetip al prozei căreia îi conferă semnificaţii subtile şi surprinzătoare.

Arhetipul dublului apropie doi scriitori fără legătură între ei, prin două romane traduse pentru prima oară în limba române şi publicate în prima jumătate a acestui an: Disperare de Vladimir Nabokov şi Scandal de Shusaku Endo, apărute la jumătate de secol distanţă unul de altul. Cartea lui Nabokov are o primă versiune în limba rusă şi aparţine perioadei berlineze, apare în 1934, romanul lui Sushaku Endo aparţine ultimului deceniu de creaţie, a apărut în 1986, iar scriitorul s-a stins din viaţă în 1996.

În cazul celor doi prozatori, dedublarea nu este doar una creatoare, ci existenţială, mod de a-şi împlini destinul. Vladimir Nabokov (1899-1977) învaţă mai întâi engleza, apoi rusa, studiază în Anglia, la Cambridge, până în 1922, trăieşte la Berlin până în 1937, apoi în Franţa, iar în 1940 pleacă în Statele Unite, revine în Europa în 1959, petrecându-şi ultima perioadă a vieţii în Elveţia, la Montreux, aici îşi găseşte sfârşitul. Coexistă în Nabokov doi scriitori: primul scrie în rusă, al doilea în engleză, dobându-şi faima cu Lolita.

În mod similar, dedublarea marchează destinul lui Shusaku Endo (1923-1996). S-a născut la Tokyo, în anii copilăriei a trăit în Manciuria, unde lucra tatăl său, iar după divorţul părinţilor revine în Japonia, la Kobe. Datorită mamei sale este botezat, iar creştinismul îl singularizează între scriitorii niponi. Studiază literatura franceză la Lyon (1950-1953), a doua şedere în Franţa are loc în 1959, pentru a cerceta viaţa şi opera Marchizului de Sade. A resimţit dedublarea continuu: în Japonia era "celălalt", adeptul religiei străine, creştinul catolic, iar în Europa era străinul venit din Extremul Orient.

Scindarea însoţeşte vieţile celor doi scriitori, fapt obiectiv hotărât de istoria cea mare şi de istoria cea mică a familiei. Le decide în mod fundamental scrisul: două mari perioade ale creaţiei în două limbi şi două literaturi cu tradiţii diferite (Vladimir Nabokov), două linii mari de creaţie (Shusaku Endo), cu problematica personală şi cea colectivă legată de creştinismul ce a pătruns în Japonia: romane ale prezentului cu acţiunea în secolul al XX-lea (Un idiot minunat, Scandalul) şi romane istorice evocând drame din secolul al XVII-lea generate de confruntarea între civilizaţii şi credinţe (Samuraiul, Tăcere).

Am amintit doar traducerile în româneşte, toate apărute la Editura Polirom, dar opera lui Shusaku Endo cuprinde şi alte romane: Omul alb (1955), Omul galben (1955), Marea şi otrava (1958), Vulcan (1960), Fata pe care am părăsit-o (1963), Fluviul sacru (1993). Şi Vladimir Nabokov are încă o bună parte a operei complet necunoscută cititorului român, pe care sperăm să o reveleze seria de autor de la Editura Polirom, ajunsă la volumul 6.


Vitalitatea arhetipului

Cele două romane, Disperare şi Scandalul, confirmă vitalitatea arhetipului pe care proza romantică l-a ilustrat generos şi obsesiv. Studiul lui Otto Rank, Dublul, scris în 1914, are ca material epic literatura secolului romantic abia încheiat, traducerea franceză ce îl pune în circulaţie apare abia în 1932, după care s-a făcut şi traducerea românească (Institutul European, 1997). La noi, o abordare similară l-a preocupat pe Corin Braga, concretizată în 10 studii de arhetipologie (Editura Dacia, 1999). Observaţiile din cap. VI. "Eidola - imagini ale dublului în Romantism" sintetizează, prin câteva aspecte esenţa, prezenţa arhetipului în cultura europeană.

Astfel, recurenţa dublului indică o nouă relaţie a omului cu propria personalitate refulată. Cele două serii de imagini ale dublului exprimă gradul clivajului între eu şi alter ego, ca şi păstrarea controlului asupra alteregoului proiectat în altcineva: dubli eterali, spirituali au ca reprezentare umbra, oglinda şi tabloul, iar dubli concreţi materiali au ca manifestare geamănul, sosia ori iubitul / iubita care fac posibilă prin eros refacerea androginului.

Proza secolului XX valorifică în altă manieră toate aceste imagini arhetipale, semnalând că sciziunea omului modern s-a adâncit. Cele două romane corelează arhetipul sosiei cu figura scriitorului şi cu actul scrisului, păstrând însă active semnificaţii tragice şi funeste. Întâlnirea cu dublul prevesteşte nenorocirea, nebunia sau, de cele mai multe ori, moartea. Ea anunţă ieşirea la lumină a celuilalt, adversarul pe care fiecare îl poartă în sine, geamăn malefic şi terorizant ori sosie tulburătoare ce se cere biruită. În Disperare, Hermann îşi descoperă sosia, are convingerea asemănării perfecte, iar de aici viaţa lui ia alt curs, ce se încheie cu o stare ambiguă (nebunie sau prefăcătorie), în Scandalul, fenomenul este unul al dedublării: sosia este celălalt, partea întunecată a propriului eu.

Acţiunea romanului Disperare se compune din aventura trăită de Hermann Karlovici, un afacerist de mâna a doua, emigrat din Rusia bolşevică la Berlin. Printr-o întâmplare, aflat la Praga în timpul unei călătorii de afaceri, Hermann, îl cunoaşte pe Felix, un vagabond care îi seamănă izbitor, ca înfăţişarea şi ca ascendenţă dublă (germană şi rusă). Felix îl fascinează, diferenţa îi accentuează conştiinţa de sine, folosind asemănarea într-un plan ingenios, ce presupune o asigurare de viaţă, uciderea lui Felix care i-ar prelua identitatea, libertatea dată de plecarea în Franţa.

Într-un plan profund, aceeaşi aventură se poate citi ca momentul unei crize profunde, iar asemănarea iluzorie este doar o proiecţie a "umbrei" din inconştientul personal (imagine a celuilalt, străinul primejdios), tot mai greu de suportat, de aici porneşte strategia crimei. Întregul proces al refulării scapă de sub control odată ce se declanşează clivajul, sciziunea duce apoi la confruntare şi anihilarea celuilalt şi, ca efect, la autodistrugere.

Oare nu se poate depista aici tensiunea insuportabilă pe care autorul însuşi a trăit-o, rusul exilat la Berlin, sau doar o fărâmă din drama unei existenţe de alienare continuă? Tot aşa cum, Scandalul relatează suita de apariţii ale geamănului sinistru şi crud, care-l ameninţă pe Suguro, scriitorul ajuns la apogeul carierei literare. Cu observaţia că în tradiţia niponă gemelaritatea are conotaţie malefică accentuată: naşterea unor gemeni este considerată un semn rău, unul dintre ei este îndepărtat, pentru a fi crescut în altă familie.


Luciditatea jocului

Amândoi scriitorii, şi Vladimir Nabokov şi Shusaku Endo, recurg la jocul cu arhetipurile în deplină cunoştinţă de cauză. Şi lor li se poate aplica metoda corelaţiei relevante între pasiunea pentru dedublare din romane cu biografia interioară şi interioară, exersată de Otto Rank în studiul amintit, asupra lui E.T.A. Hoffmann şi Jean Paul, Maupassant şi Poe, Dostoievski şi alţii. Criza de identitate, presiunea alterităţii n-au fost pentru cei doi doar moment sau etapă în evoluţie, ci o constantă a întregii vieţi.

Se poate avansa ipoteza ca fiecare dintre cele două romane este un exerciţiu purificator şi un ritual de exorcizare a celuilalt, resimţit ca primejdios. Vladimir Nabokov a traversat o perioadă a marilor încercări în perioada berlineză, de altfel şi-a construit altă identitate ca scriitor rus, Sirin. S-a născut Disperare din lupta cu sine, din dorinţa semiconştientă de a se elibera de el, ca să accepte a doua sa natura ca necesară pentru a supravieţui literar? Şi detaliul că a trecut prin penitenţa traducerii din rusă în engleză are tâlcul ei...

Shusaku Endo, la rândul său, n-a încetat să-şi problematizeze credinţa catolică, botezul hotărât de mamă ca un dat mai presus de voinţa sau alegerea lui. Multe dintre dilemele şi neliniştile proprii le-a transferat asupra personajului său, încât se poate avansa ipoteza că Surugo este un alter-ego, născut tot dintr-o pornire irepresibilă de a alunga demonii care l-au bântuit de timpuriu. Cui îi aparţin atunci interogaţiile asupra artei şi asupra morţii: autorului sau personajului? amândurora? celuilalt - creatorul care i-a bântuit continuu?

Şi Herman şi Suguro fac parte dintr-un triunghi: soţia (în ambele romane inocentă şi net inferioară bărbatului, străină de universul său spiritual) şi adversarul (pictor ratat şi vag escroc în Disperare, jurnalist gata oricând să provoace un scandal de presă). Sosia, al patrulea, rămâne invizibil, complet necunoscut pentru ceilalţi. În jurul sosiei, Hermann inventează o poveste cu un frate dispărut şi reapărut bizar. Autorul japonez împinge jocul dedublării mai departe, povestea doamnei Naruse confirmă cât de vastă şi întunecată este interioritatea fiecărei fiinţe.

Scris la persoana I, Disperare are cel puţin două chei de lectură - analiză psihologică şi mecanism generator al fantasticului, dar este presărat cu atâtea detalii despre minciunile povestitorului, despre funcţia confesiunii şi multiple receptări, încât cere alte interpretări, legate de creaţie şi de actul scrisului, de pactul biografic şi maşinaria de fantasme. Tot aşa cum în Scandalul, naraţiunea la persoana a III-a voalează natura personală a dramei şi meditaţia de mare intimitate.

Presupun, fără a avea acces (încă!) la o "integrală Vladimir Nabokov", că Disperare este prin dubla versiune, rusă şi engleză, prin teme şi personaje, scriere simptomatică pentru aventura unui mare scriitor al secolului XX, ficţiune ce nu poate ignora biografia şi nici istoria ce le ţine captive pe amândouă. Scandalul se poate citi ca "portret al prozatorului la senectute", ori chiar autobiografie vizând evenimentele vieţii interioare. Şi mai ales fac demonstraţia unor reuşite rare: persistenţa fantasticului în literatura secolului XX, nu în formula prozei scurte, ci în desfăşurarea amplă şi riscantă a romanului.