Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Întâlnire de gradul trei de Mugur Popovici



În aceste zile, Roma a trăit sub semnul celei de-a şaptea arte. între 28 mai şi 5 iunie, somptuosul Palazzo Venezia a fost gazda celei de-a doua ediţii a Festivalului Internaţional de Film documentar de artă. Deschis publicului larg, el a reprezentat un prilej de confruntare a 250 de pelicule provenind din 22 de ţări. Am putut totuşi "să prind" documentarul Cu Michelangelo, realizat în 2005 de Erica Antonioni, soţia realizatorului lui Blow Up. Un film în care aproape nu se vorbeşte. Se priveşte. Portret inedit al celui ce a marcat arta cinematografică a secolului XX, văzut însă prin prisma unei activităţi mai puţin cunoscute: aceea de pictor.

La cei aproape 94 de ani, Antonioni continuă să creeze. De mai mulţi ani realizează pânze ce transmit frumuseţea frustă a culorilor, surprinse într-un personal dans abstract. într-una din seri, l-am remarcat pe cel căruia îi fusese dedicat filmul, venit să revadă pelicula al cărui principal personaj era. Stătea într-un scaun pe rotile, foarte aproape de ecran, privind jocul imaginilor, privindu-se pe sine. Poate şi în sine. în timpul proiecţiei, capul i-a căzut de câteva ori într-o parte: vârsta, oboseala... Imaginile simultane ale lui Antonioni în sală şi pe ecran m-au făcut să mă gândesc la triumful spiritului asupra materiei, a creaţiei ce învinge biologicul.

Cu un an în urmă, la Festivalul International al Filmului de la Cannes, fusese prezentat cu mult succes scurtmetrajul artistic Privirea lui Michelangelo. Un film de numai 13 minute în care realizatorul său, Michelangelo Antonioni, priveşte cu candoarea şi curiozitatea unui copil celebrul Moise al altui Michelangelo, geniul renascentist. Sculptura, aflată în biserica San Pietro in Vincoli din Roma a fost restaurată, împreună cu întreg complexul monumental care o încorporează, după o muncă de patru ani. Iar scurtmetrajul a fost realizat ulterior acestei operaţii. Un film despre privire, cea umană şi cea a operei de artă. Un dialog mut într-un loc al reculegerii, al regăsirii de sine. Fericita exemplificare a ceea ce regizorul italian afirmase undeva: ,,Aviditatea mea de a privi este atât de mare, încât ochii îmi vor sfârşi prin a se consuma şi această uzură a pupilelor va fi boala care mă va conduce la moarte. într-o noapte voi privi atât de fix în întuneric încât voi sfârşi acolo, înăuntru".

La Casa del Cinema, unde se organizează multe evenimente cinematografice (proiecţii, întâlniri cu realizatorii, retrospective etc.), sâmbătă 4 iunie s-a acordat, la încheierea avanpremierei Festivalului Filmului Italian, Premiul Fellini 2005 pentru excelenţă artistică, în Italia un Nobel al cinematografiei. Juriul (nume de referinţă ale cinematografiei italiene, precum Mario Monicelli, Suso Cecchi D'Amico, Tonino Guerra, Ennio Morricone, Giuseppe Rotunno, Vittorio De Seta), a acordat în unanimitate importanta distincţie regizorului suedez Ingmar Bergman. în Laudatio, se afirmă: "Creaţia lui Ingmar Bergman este o continuă invenţie, o surpriză fără timp, un mod întotdeauna nou de a povesti o istorie inedită şi originală. Filmele sale sunt copiii propriului pământ şi ai propriei culturi. De aceea ştiu să devină metafore universale".

Vârsta înaintată (în curând 87 de ani), dar mai ales izolarea pe care marele regizor şi-a impus-o de mai multă vreme pe Insula Faro, l-au împiedicat să se deplaseze la Roma; Bergman a delegat-o aici pe Liv Ullmann, fosta sa soţie, interpreta unor filme inconfundabile, în acelaşi timp ambasadoare UNICEF, regizoare şi autoare de cărţi. La ceremonie, onorată de prezenţa E. S. Ambasadorul Suediei la Roma, Liv Ullmann a adus cu ea lumina calmă a Nordului. Părul, blond cenuşiu, ochii luminoşi, hainele de culoarea nisipului... Ovaţionată la intrare, ea a declarat: "M-am întrebat, de mai multe ori, de ce am fost eu aleasă să-l reprezint pe Bergman. Am fost în viaţă colegi, iubiţi, prieteni, părinţi. El este un geniu, eu ceea ce sunt. O dată l-am întrebat. Mi-a răspuns: ŤLiv, n-ai înţeles nimic. Tu eşti Stradivariul meuť".

"Pe Insula Faro, pe care n-o mai părăseşte, a continuat Liv Ullmann, Ingmar Bergman trăieşte într-o solitudine populată de cei ce au fost şi nu mai sunt. Toţi sunt vii pentru el, şi cei ce trăiesc, şi cei dispăruţi. Merge pe bicicletă, descoperă mereu locuri şi părţi lăuntrice pe care le ignorase. Citeşte mult, vrea să înţeleagă care este originea muzicii, fiindcă ar dori să realizeze un film cu acest subiect. Pe planeta noastră, condusă de prea mulţi oameni fără minte şi populată de prea multă cruzime, poezia absolută a muzicii este un adevărat miracol. I-am telefonat ieri. Mi l-am imaginat acolo, singur, în seara rece. M-a întrebat dacă-mi aminteam de călătoria noastră la Roma, acum 39 de ani, de Paşti, spre a-l întâlni pe Fellini. S-au înţeles imediat. Eu eram o umbră între ei. S-au plimbat noaptea pe străzi, râdeau. Gesticulau veseli, ca şi cum ar fi vrut să prindă inefabilul din aer, aidoma balerinelor suspendate în zbor. "Am început să văd lumea ca Fellini" spunea. "Am vrut atât de mult, măcar o dată, să realizez un film cum îl făcea el, dar nu mă simt capabil de aşa ceva". Este cel mai mare compliment pe care un regizor poate să-l facă altui regizor".

Într-o scrisoare plină de afecţiune trimisă în 1979, Bergman îi scria lui Fellini: ""Dragă Federico, Am fost atât de bucuros să am veşti de la tine, după toţi aceşti ani, deşi tu nu ai fost niciodată departe. Acum câteva zile am văzut Amarcord, pentru a şaptea oară. Cred că este unul din cele mai minunate filme realizate vreodată". Cei doi mari regizori aveau un proiect comun, un film în trei episoade despre dragoste, la care urma să participe şi Kurosawa, nerealizat însă.

Antonioni, Bergman, Fellini...

în decursul unei singure zile am avut bucuria să îl văd pe Antonioni privindu-se în oglinda sinelui, să ascult "vocile" lui Bergman, rostite de muza sa, să simt spiritul lui Fellini coborât printre noi. Şi mi i-am închipuit pentru o clipă pe toţi trei, muritori şi nemuritori, oprindu-se pe Via Veneto, loc emblematic al atâtor filme ale lui Federico, să scruteze scena lumii de azi...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara