Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Întâlnire cu Oskar Pastior de Grete Tartler


"O fiu de cuc o fiu de cuc
câinele curb câinele curb
o insulă o insulă
pe-ntinsul dru pe-ntinsul dru

câinele curb fiul de cuc
o insulă pe-ntinsul dru
de lucru zi de lucru zi
pe-ntinsul dru de lucru zi

şi drojdia şi drojdia
fiului cuc câinelui curb
a insulei pe-ntinsul dru
a drojdiei a drojdiei

un element din element
din zero-n zero-n zero zer
un gramofon din gramofon
fiul de cuc din fiu de cuc
a ţevcrăpării drojdie

câinele curb pe-ntinsul dru
din zi de joi în zi de joi
un gramofon din zi de joi
a insulei câinelui cruţ

un cu un pu un fru un cru
rosul carŕcterul de fugă
din tanc din scrin din drojdie
din a din ma din zo din ne

o fiu de cuc o iuft bocciu
mer des pri el mer des îndru
mâna la cap câinele-ntins
la orizontul de cruţ dru"

(Oskar Pastior, O fiu de cuc)

m reg|sit nu demult acest poem tradus în perioada în care lucram la Neue Literatur (când aveam obsesia să demonstrez că se poate traduce în limba română poezia plină de jocuri de cuvinte a lui Oskar Pastior şi a lui Ernst Jandl). Mă preocupau pe atunci legăturile speciale dintre muzică şi poezie, scrisesem o carte pe această temă (Melopoetica).

Am ajuns astfel în 1985 la festivalul de la Leuven, care avea drept temă chiar interferenţele dintre cele două arte. Eram pentru prima oară în Occident, suspinam admirând curăţenia drumului şi perfectele marcaje (căci nu mai văzusem aşa ceva), casele de cărămidă roşie cu geamuri albe, cerul foarte albastru, mestecenii şi ulmii uşor îngălbeniţi, gazonul ca un creştet de şcolar. Leuven avea pe atunci peste 30.000 de studenţi, încât zidurile medievale şi arhitectura baroc şi gotic nu mai păreau deloc vechi. Locuiam la Irish Institute, o fostă mănăstire renovată (grinzile, pereţii albi, clopotul de rugăciune), unde se şi mânca de prânz. Acolo i-am cunoscut pe Roberto Sanesi, Erc Derluyn, Henri Meschonnic, Charles Thomlinson, Lionel Ray, Östen Sjöstrand, Michael Hamburger şi alţii; acolo am stat de vorbă pentru prima oară cu Oskar Pastior, ale cărui versuri le ştiam pe dinafară. Mi-a povestit despre felul lui de a scrie, despre importanţa vocii, despre ritmul organic, despre mişcarea fizică şi psihică imprimate poeziei. Alături de el şi de Michael Hambuger, cel mai bun traducător de poezie germană în engleză, străbăteam ore în şir drumurile pietruite ale asepticului orăşel; la prânz şi seara mâncam la aceeaşi masă. Oskar Pastior mi se părea pe departe cel mai simpatic dintre toţi invitaţii (se vedea că e transilvănean, născut în 1927 la Sibiu) şi mi se părea de asemenea că seamănă puţin cu Marin Sorescu, al cărui prieten de altfel se şi declara (era şi traducătorul lui). Seara mâncam din greu, cam cum se mănâncă în România la prânz, iar berea Stella Artois era declarată un argument temeinic al valorii festivalului. Asta nu-i mare lucru, mă asigura Oskar Pastior, pe-aici sunt la tot locul zeci de fabrici de bere; şi în Germania la fel, numai oraşul Erlangen are două sute!

Limbile se dezlegau; francezii erau totdeauna primii care începeau disputa. "Lire en silence est une maničre trčs valable de parler", declara Henri Meschonnic. Cu păr grizonat, vâlvoi, cu ochelari de sârmă, celebrul teoretician (pe hol erau expuse o mulţime de cărţi ale lui) vorbea despre poezia ca maximum de subiectivitate şi respiraţia ca metaforă a corpului, despre importanţa accentului pus pe cuvântul neaccentuat, pe cuvântul slab; spunea că un cititor, deja destul de constrâns că trebuie să citească, poate să devină liber prin ritm, suprimând semnele de punctuaţie. (Punctuaţia ar fi parazitul - teorie în care a excelat cummings). "Je ne suis pas dans ce que je cherche, mais dans ce qui me déborde", clama teoreticianul. Lionel Ray intervenea: cuvintele au în fiecare limbă aura lor. Altfel sună framboisier şi altfel raspberry. Primul e mai aproape de floare, al doilea sună mai aspru. Chiar şi în aceeaşi limbă, nu degeaba apelăm în traducere la un cuvânt sau altul. Iar eu îmi notam repede: cu ce seamănă sonoritatea cuvântului căpşun? Cu un foşnet prin frunze, cu ceva umbros, ferit de soare, un capişon al savorii...?

Roberto Sanesi, italian ca un indian cu părul alb, celebritate sfioasă (mă tot minunam cât de ciudate sunt fizionomiile poeţilor, cum se schimbă când îşi citesc propriile poezii: unii devin sfioşi, alţii plini de sine) vorbea despre zgomote ca obiecte; Michael Hamburger, acum trăitor în Anglia, dar născut şi educat la Berlin, sublinia că "traducătorii sunt cei mai indicaţi să vorbească despre poezie şi muzică". Uscăţiv, cu haină de catifea khakee (galben-verzui-cafenie) şi cravată grenat, argumenta imitarea inconştientă a muzicii, în timp ce Charles Thomlinson considera că e mai importantă relaţia muzicii cu pictura. Părea un lord din filme, cu părul alb-roşcat, ondulat, pieptănat în sus, cu ochelari, sprâncene roşcate, haină de tweed şi mai ales cu o fizionomie ca a tatălui meu (mult mai târziu, în 1990, când am ajuns în Anglia, aveam să mă conving că englezii seamănă mai bine cu saşii, decât nemţii). Music, poetry, syntax, dreams, panta rhei, everything flows! Părea un dulău care, prelungind unele silabe spre a le arăta muzicalitatea, "cânta" la lună. Îl recita cu pasiune pe Gerard Manley Hopkins şi povestea cum profesorul lui de poezie spunea că cele mai frumoase sunete din limba engleză sunt: o, cellar door! Râdeam în hohote. O, cellar door! Avea o plăcere extraordinară de a rosti cuvintele, subliniindu-le, ritmându-le - şi făcea acest lucru la fel de bine nu numai în limba lui maternă, ci şi în franceză şi în germană. Din când în când îşi schimba ochelarii, ridicându-şi ridica fruntea ca un leu, să audă mai bine. Sau ca o panteră roz care a făcut impostaţie...

Derek Mahon intervenea, obsedat de soarta poeziei irlandeze ("Englez să fii, înseamnă să ai dreptate; irlandez - să greşeşti"), Lionel Ray ne servea aforisme: "La Pythie ne dicte pas des symphonies". Voia să-i contrarieze pe toţi şi reuşea. Ne-am enervat că nu accepta apropieri între muzică şi poezie. Eu am mârâit ceva despre origini (desigur, despre cele comune ale muzicii şi poeziei...) şi i-am povestit legenda lui Hesse despre poetul învins în turnir (lupta s-a uitat, numele reginei s-a uitat, dar se mai ştie textul prăpăditului învins - Chagrin d'amour). Ba, mai mult, am adăugat, nu se ştie cine a scris textul, dar se ştie cine a scris muzica (Padre Martini, profesorul lui Mozart), aşa că în acest caz muzica a fost cea mai puternică, mai puternică decât poezia.

După-amiaza şi seara citeam cu toţii într-o capelă, loc clasic cu îngeri şi bănci de biserică, şi acolo l-am văzut "dansând" pe Oskar Pastior, în limbajul său inventat, şi am ascultat cântecele care luaseră premiu, scrise pe textele aceluiaşi. Oskar Pastior explica felul său de a scrie poeme ca un rezultat al muncii la Radio, unde "lucra cu prefabricate". A recitat, la rugămintea mea, Ballade vom Radieschen şi o pastorală cu titlu grecesc (gen Psyche pe nor privind amoraşii) cu text din silabe inventate, din care mai ales un agne-agne-agne-agne urmat de strănut ne-a făcut să râdem cu lacrimi (refren fiind şi acel agne-agne şi strănutul).

Eram cu toţii de acord că a încerca să uneşti deliberat muzica şi poezia e o tentativă disperată şi inutilă, că uneori poezia recitată nu are valoare când o vezi scrisă şi invers. Criteriile lecturii nu sunt aceleaşi cu ale oralităţii. Totuşi ne împărtăşeam sonorităţile şi ritmurile limbilor noastre, ritmurile sonore şi cele intelectuale, pregătindu-ne pentru o nouă epocă a oralităţii. Atunci am auzit pentru prima oară despre primejdia dispariţiei cărţilor...

L-am revăzut pe Oskar Pastior la Viena, cred că în 1993 sau 1994, la Literaturhaus. Tradusesem deja din năzdrăvanele lui scrieri şi el m-a răsplătit recitând în public versiunea poemului cu care am început aceste amintiri. Apoi am citit că fusese numit Doctor honoris causa al Universităţii din Sibiu, în 2001 (acolo predă acum Eugčne van Itterbeek, organizatorul festivalului de la Leuven). Apoi, în 2006, la Târgul de carte de la Frankfurt, cu două săptămâni înainte de a primi premiul Büchner, Oskar Pastior a plecat pe al său "cruţ dru..."