Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Întâlnire cu Oamenii cei Mici de Răzvan Mihai Năstase

„În pădurea literaturii, chiar dacă legăturile dintre lucruri erau lămurite, nu primeai o explicaţie clară. Aici era diferenţa faţă de matematică.
Pe scurt, scopul unei poveşti este să prezinte o problemă sub o formă diferită. Iar soluţia îţi este sugerată literar de direcţia în care se îndreaptă şi felul în care se mişcă.” Aşa gândeşte Tengo, unul dintre protagoniştii celui mai recent roman al lui Haruki Murakami, 1Q84, exprimând foarte probabil chiar punctul de vedere despre literatură al unui autor care, indiferent de temele abordate sau de perioada în care a scris, a pus dintotdeauna preţ pe o poveste bine spusă şi deschisă la multiple interpretări. 1Q84 este poate cea mai aşteptată carte a lui Murakami, un roman masiv, în trei volume (în româneşte au apărut concomitent, ca şi în Japonia, numai primele două), înrudit direct cu alte scrieri precum În căutarea oii fantastice, Kafka pe malul mării, dar mai ales Cronica Păsării-Arc.
Povestea se petrece (aparent) în anul 1984, şi urmează două fire narative complet diferite. Pe de o parte se află Aomame, o tânără de 30 de ani, instructoare de sport în viaţa de zi cu zi şi asasină în timpul liber, aflată în slujba unei misterioase şi aristocratice doamne. Aceasta o trimite din când în când în misiuni pentru a pedepsi bărbaţi care, într-un fel sau altul, au nedreptăţit sau molestat femei. Aomame nu are o viaţă personală stabilă, trăieşte cu obsesia perfecţionării trupului pe care-l vede a fi un soi de templu, este lucidă, cinică şi dornică din când în când de aventuri de-o noapte cu necunoscuţi. Cel de-al doilea fir narativ îl are în centru pe Tengo, un profesor de matematică pasionat de literatură, căruia un editor fără scrupule (Komatsu) îi cere să rescrie cartea unei tinere dislexice (Fukaeri) pentru a participa la un concurs literar. Volumul se cheamă Crisalida de aer şi, în ciuda faptului că este scris cu multă stângăcie, are ceva aparte care-i fascinează pe Tengo şi Komatsu.
Până la un punct, ambele naraţiuni curg destul de firesc; deşi sunt ciudate, nu încalcă în vreun fel legile unei lumi normale. Cu timpul însă, pe măsură ce protagoniştii se pomenesc tot mai mult înghiţiţi de poveştile lor, în ceea ce îndeobşte numim realitate apar mici breşe. Aomame ajunge să se îndoiască de faptul că ar mai fi contemporană cu lumea din jur şi denumeşte noua realitate, foarte similară cu cea adevărată, dar totuşi având unele puncte de discontinuitate şi incongruenţe, 1Q84. La rândul său Tengo are de-a face cu o lume care pare să scape complet de sub control, în care există foarte închise comunităţi de stânga, anarhişti şi multă violenţă. Cheia dereglărilor realităţii pare să se afle în Crisalida de aer, cartea bizară rescrisă de Tengo ce aminteşte de alte misterioase „cărţi închipuite” în stare să schimbe viaţa celor care le scriu sau le citesc. Îmi vin în minte exemple precum Periplul lui Baldassare (Amin Maalouf), Clubul Dumas (Arturo-Perez Reverte) sau Umbra vântului şi Jocul îngerului (Carlos Ruiz Zafon). Crisalida de aer este şi un bun prilej pentru Murakami de a lega noi referinţe intertextuale cu romanul 1984 al lui George Orwell. Numai că aici, în loc de Fratele cel Mare intră în scenă Oamenii cei Mici.
Stilul autorului japonez păstrează aceleaşi coordonate ca şi scrierile anterioare – multă limpezime, propoziţii scurte care numai rareori alternează cu fraze mai ample, o atentă dozare a figurilor de stil care apar sporadic pentru a puncta momente sau întâmplăricheie, permanente referinţe şi legături cu muzica. Aproape fiecare carte a lui Murakami are un soi de leitmotiv muzical, iar în cazul de faţă este vorba de Sinfonietta lui Janáček.
Singurul reproş pe care l-aş aduce cărţii este o anumită artificialitate a reacţiilor personajelor atunci când se regăsesc în momente de cumpănă. Autorul are tendinţa de a-i face din cale-afară de reflexivi, implauzibil de lucizi în circumstanţe în care orice om normal s-ar panica sau ar reacţiona nervos ori violent. Confruntate cu situaţii complet nefireşti, personajele lui Murakami par nişte trestii excesiv de gânditoare, capabile să despice cu măiestrie firu-n patru până ce găsesc, în mod raţional, explicaţii. „Aomame continuă să ciocăne încet cu capătul pixului în dinţii din faţă, punându-şi rotiţele în mişcare la turaţie maximă. După o vreme îndelungată, îi trecu prin cap următorul lucru. Ce-ar fi să văd lucrurile aşa: problema nu e la mine, ci la lumea care mă înconjoară. Mintea şi psihicul meu nu au păţit nimic, ci anumite lucruri din lumea exterioară au suferit diverse schimbări sub acţiunea unei forţe. Cu cât se gândea mai mult, cu atât această teorie i se părea mai viabilă, pentru că nu se împăca deloc cu ideea că mintea ei era cea care păţise ceva. Prin urmare, merse mai departe cu această teorie. Nu eu am păţit ceva, ci lumea din jurul meu. Da, aşa mai merge. Într-un anumit moment, lumea pe care o ştiam eu a dispărut şi în locul ei a venit o alta. Aşa cum ai schimba macazul pe linia ferată.”
În ansamblu, 1Q84 spune o poveste stranie, dar care păstrează o omogenitate exemplară şi un farmec pe care, cu atenţie şi migală, traducătorii Iuliana şi Florin Oprina l-au păstrat intact. Cel mai recent roman al lui Haruki Murakami este atât o meditaţie rece asupra ideologiilor care degenerează în violenţă, a psihicului uman şi îngrădirilor pe care le suportă, cât şi o înduioşătoare poveste de dragoste între doi oameni care se caută unul pe altul fără ştirea lor şi pe care situaţiile-limită îi apropie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara