Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Întâlnire cu balerinul şi coregraful Gheorghe Iancu de Mihai Alexandru Canciovici

Pe marele balerin şi coregraf român Gheorghe Iancu îl poţi vedea rar. L-am întâlnit, acum, când a revenit în ţară pentru a corepeta producţia sa de „Lacul lebedelor“, spectacol pe care el l-a montat la Opera Naţională Bucureşti acum 8 ani. De data aceasta, a propus noi nume în distribuţie, invitând două artiste din Italia în reprezentaţiile primelor spectacole. L-am revăzut între două repetiţii şi i-am solicitat un interviu pe care l-a acceptat cu bunăvoinţă.

Dragă Gheorghe, ţi-am urmărit cu interes cariera ta atât la Bucureşti, în puţinii ani în care ai dansat pe scena Operei, cât şi pe marile scene pe care ai evoluat ca o stea a baletului nostru, dar şi a celui internaţional. Doresc să-ncepem discuţia cu o întrebare firească. Când erai copil, ai simţit vreodată dorinţa de a face balet? Cum şi când s-a creat acest miracol?

Eu locuiam în Mihai Bravu, pe strada Mieilor, unde am copilărit şi unde mă jucam, aveam un dud în care mă urcam, veneau şi alţi copii şi jucam fotbal cu o conservă. Aveam 9 ani, când mama m-a luat de mână şi m-a dus la Şcoala de balet din strada Lemnea. Am intrat în acea vilă în stil neogotic, erau mulţi copii, am aşteptat până m-au chemat în sala mare unde se afla o comisie aşezată la o masă roşie. Era un vis, nu realizam de ce sunt eu acolo. A venit o profesoară, m-a aşezat pe jos, mi-a desfăcut picioarele ca o broască, m-a pus să merg pe muzică, eu eram total nepregătit. M-au examinat, i-am văzut că nu erau convinşi. M-au pus ca să mă ridic ca o minge în sus. La un moment dat, dintr-un colţ al salonului a venit un domn, s-a apropiat de comisie şi le-a spus tuturor: „Îl iau eu pe răspunderea mea”. Destinul meu a fost marcat de acest profesor, domnul Constantin Marinescu. Eu, în acel moment, nu simţeam că aş putea ajunge vreodată un artist dansator şi am întrebat-o pe mama de ce m-a dus acolo. Mi-a răspuns simplu, că avea o cumnată, plasatoare la Operă, care a dus-o la un spectacol de balet al lui Gabriel Popescu. Ea şi-a dorit nespus ca fiul ei să ajungă dansator ca acest artist mare. Profesorul Marinescu împărţise clasa de 17 băieţi în trei grupe, Cristian Crăciun era în linia întâi. Eu rămăsesem cu un alt băiat în grupa celor mai slabi, până când, într-o zi, m-a trecut printr-un examen la bară între ceilalţi, în mine atunci s-a născut competiţia. După 6 luni, mi-au dat menţiune pe toată şcoala, cărţi, caiete şi creioane.

La 14 ani, profesorul Marinescu m-a trimis la concurs la Varna ca să-nvăţ, să trăiesc o experienţă. Magdalena Popa conducea grupul de români şi făcea parte şi din juriu, alături de personalităţi ale dansului: Grigorovici, Alicia Alonso şi Dolin.

Acolo îl aveam înainte pe Fernando Bujones care a cerut să treacă de la juniori la seniori. Am avut mari emoţii, făceam pas-de-deux din Giselle, actul II şi variaţia. După prima etapă, mi-am pregătit valiza, fiind convins că n-am trecut, dar Magdalena Popa m-a anunţat că merg în etapa a II-a. M-am pregătit cu maestrul Vintilă, Pasărea albastră şi pentru că la Bucureşti eram elevul lui Miriam Răducanu, am interpretat şi un dans modern pe muzică de Modern Jazz Quartet. În etapa a III-a am dansat Corsarul şi Giselle, actul II. Am obţinut medalia de argint. După doi ani, am fost trimis din nou la Varna şi am obţinut medalia de bronz.

Opera m-a invitat să fac pe scenă pas-de-deux din Giselle, actul I, cu Roxana Sârbu, în spectacol. După terminarea liceului, m-am angajat la Operă pe postul unei persoane bolnave, întrucât nu erau locuri.

Oleg Danovski, când aveam 18 ani, m-a distribuit în ceardaşul din Copellia pe care l-am dansat în spectacol, după care mi-a spus că eu nu sunt pentru ansamblu, a doua zi m-am descoperit la avizier distribuit în repetiţii de Lacul lebedelor, ca partener al Ilenei Iliescu.

Am făcut Lacul cu Ileana Iliescu, care-mi spunea că semăn cu partenerul ei plecat, Marinel Ştefănescu, pe care eu l-am considerat un model al meu.

Tu ai făcut atunci un spectacol de neuitat, erai o flacără, o mare speranţă.

E adevărat, aveam şi o responsabilitate imensă de a dansa cu o artistă emerită, care m-a ajutat atunci mult ca parteneră şi colegă. Am dansat apoi în două spectacole ale lui V. Marcu: Frumoasa din pădurea adormită şi Floarea de piatră unde interpretam pe Danilo alături de Magdalena Popa, sau Leni Dacian şi Ileana Iliescu în Stăpâna muntelui.

Într-o zi, a venit cineva de la Aria să ne spună că Marinel Ştefănescu caută balerini pentru ansamblu în compania sa cu Liliana Cosi din Italia. Deşi eram prim balerin, m-a tentat să plec pentru trei luni cu gândul că voi vedea monumentele artistice ale Italiei, Columna lui Traian, la Roma. Marinel Ştefănescu m-a preţuit ca dansator şi mi-a dat să interpretez roluri importante în compania sa: Tybalt din Romeo şi Julieta pe muzica lui Ceaikovski şi altele. Am stat acolo 6 luni, dar mi-am rupt genunchiul, m-am operat şi m-am reîntors acasă ca să mă refac cu ajutorul doamnei Miriam Răducanu. Când mi-am revenit, am debutat la Bucureşti în Giselle cu Alexa Mezincescu. M-am reîntors la Marinel care pregătea Don Quijote cu compania. Eu l-am dansat pe Espado, având-o ca parteneră pe Ileana Iliescu. Am făcut un turneu mare în toată Italia. Ne aflam la Milano şi în sală, fără să ştiu, era prezentă marea balerină Carla Fracci cu soţul ei Menegatti. Aceştia mi-au trimis o scrisoare la cabină prin care îmi spuneau că vor să mă cunoască. Din păcate, scrisoarea a fost înmânată, din greşeală, unui alt balerin, Ierco Iureşan. Mi-am rupt genunchiul cu cartilajul spart şi mam întors acasă. Miriam Răducanu m-a ajutat enorm, m-a dus la mai mulţi medici, dar, în cele din urmă, tot ea m-a recuperat după 6 luni.

Şi în final, cum ai plecat definitiv din ţară?

L-am chemat pe Marinel ca să-i spun că mă reîntorc, dar el era supărat pe mine că am plecat. Viza îmi expira. Am sunat-o pe Loretta Alexandrescu, care lucra cu Marinel, să-mi trimită o viză de lucru ca profesor. Deşi am obţinut acest contract, îmi venise ordin de plecare în armată şi nu-mi mai dădeau viză de la Operă. M-a ajutat, în acel moment, enorm doamna Adela Mărculescu, pe care o cunoaşteam de la un spectacol cu Nocturne. Am plecat la Milano, am cunoscut-o pe Carla Fracci (avea 43 de ani pe atunci), care era căsătorită cu Menegatti, asistentul lui Visconti. Ea dansa cu cele mai mari staruri ale momentului, cu Rudolf Nureyev, cu Erik Bruhn. M-a invitat s-o văd la Roma în Giselle cu Rudy. M-am reîntors la Reggio Emilia, unde mi se oferise un contract cu Atter Balletto, o companie de acolo, dar am primit telefon de la Carla Fracci să vin să dansez cu ea „Les sylphides”. Prima apariţie a fost într-un spectacol în care dansam cu trei parteneri – un cancan, alături de ea. După două săptămâni m-a chemat să fac Les sylphides cu ea. Lucram spectacolul seara, pentru că filma atunci în Verdi. Spectacolul s-a ţinut la Vila Albani, lângă Roma. După aceasta, am făcut un turneu în America de Sud – dansam La Pery cu ea, apoi Otello la Verona, îl interpretam pe Iago. A urmat Giselle cu Carla, într-o insulă din Mediterana şi, în fine, m-a dus la Scala să dansez cu ea Giselle. Din acel moment, Rudy n-a mai pus mâna pe ea, nici ea n-a mai vrut, erau doi artişti care se iubeau şi se urau în acelaşi timp. A mai dansat cu el, de-abia, după 15 ani. L-am cunoscut atunci pe Nureyev.

Marea ta şansă a fost Fracci.

Este adevărat, am făcut timp de 6 ani tot repertoriul cu ea. A debutat în Lacul lebedelor cu mine, avea 50 de ani, l-am dansat la Verona. Era superbă pe scenă. Fusese pregătită de Gabriel Popescu. Eu devenisem partenerul ei, alergam peste tot, dormeam în taxi. M-a dus la John Neumeier, la Hamburg, unde se organiza o celebră gală Nijinski, cu stele ale dansului. Înainte de această gală, am dansat în Giselle în coregrafia Galinei Ulanova şi a lui Anton Dolin. După Giselle, Anton Dolin s-a aşezat în genunchi şi mi-a sărutat mâna. Eu am înlemnit de emoţie. Realizezi ce situaţie a fost?

În Gala Nijinski am dansat La Sylphide cu tot baletul danez în spate, alături de Fracci. Neumeier a lucrat Lacul lebedelor pentru mine. Am plecat cu Carla Fracci în Argentina cu Giselle, unde mi-am rupt tendonul lui Ahile şi-am stat în cârjă un an de zile.

Am dansat 20 de ani la Scala din Milano, o performanţă. Am dansat la Arenele din Verona, într-o Aidă fabuloasă, unde am chemat-o pe Ileana Iliescu să-mi fie parteneră. Era un spectacol unic ca montare.

La Buenos Aires am avut accidentul după un Giselle cu Fracci. Franco Zeffirelli m-a invitat la vila sa de la Positano să mă refac.

Reîntors acum pentru un timp acasă, ca să pregăteşti „Lacul lebedelor“, ce părere ai tu despre baletul nostru, în acest moment?

Eu, o asemenea companie ca cea de acum din România, n-am văzut de 20 de ani, sunt superbi şi băieţii, dar şi fetele. Am rămas cu gura căscată cât sunt de disciplinaţi, serioşi, educaţi, frumoşi pe scenă, ansamblul este foarte omogen, dar şi soliştii: Cristina Dijmaru, Ovidiu Matei Iancu, Robert Enache, bineînţeles Corina Dumitrescu, o mare artistă.

Dar, de fapt, toţi, nu vreau să nedreptăţesc pe nimeni. E o plăcere să lucrezi cu ei. Asistenta mea Roxana Popescu m-a avertizat de acest fapt incredibil. Ştefan Bănică m-a ajutat mult, dar şi colegii Petruţa Almosnino, Laura Blică Toader, Cristian Crăciun, Corina Dumitrescu şi Florin Mateescu au lucrat mult la elaborarea spectacolului.

Doresc acestei companii succese depline pe viitor, spectacole bune în coregrafii deosebite cu artişti importanţi din lume, dar mai ales un repertoriu cu titluri clasice şi moderne care să atragă publicul. Vreau să cred că baletul nostru poate fi competitiv pe plan internaţional şi că demonstrează, încă o dată, valorile şcolii româneşti de dans şi ale unei tradiţii existente în această ţară pe plan coregrafic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara