Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Însemnări de Livius Ciocarlie

Am citit cu mult interes o carte a lui Erwin Kessler despre trei artişti, dintre care m-a reţinut mai ales Ştefan Bertalan. Arta acestuia îi apare criticului nu ca o reacţie la Epocă, ci ca efect al dereglării produse de ea într- o sensibilitate vulnerabilă. Deşi în altă tonalitate, mergând până la frivol, ce am scris eu este asemănător. Ratate, inautentice au fost la mine încercările de a lua atitudine, de a asuma. Adevărul este în haosul produs într-un şi de un spirit grav afectat de epocă. În măsura în care ce am scris e pregnant, ar trebui văzută acolo expresia unui dezastru. Aş fi însă incorect punând accentul tare pe împrejurări. Esenţial, şi în cazul meu, este cuvântul vulnerabil. Cu cât mă duc în urmă, spre prima copilărie, ce găsesc sunt, la toate vârstele, numai neputinţe şi ratări.
Dezastrul meu e îmbrăcat într-o manta cu două feţe. Ce se vede de afară este un fel de demnitate găunoasă. Dinăuntru, ceva grotesc. În zilele bune, burlesc. Totuşi, oricât aş fi de aspru nu pot să nu-mi recunosc un merit în refuzul de a mă preface că nu văd. În acest sens, sunt un revelator al conştiinţei noastre încărcate, conştiinţă pe care congenerii mei nu vor să şi-o descopere, iar tinerii n-o bagă în seamă pentru că, prin vârstă, nu se simt implicaţi. Deşi, nici acesta nu-i un semn bun.

I-am sugerat Martei Petreu să scrie o carte despre intelectualii români şi democraţia, înainte de război. Nu în spirit compensator, însă complementar faţă de interesul, deocamdată exclusiv, pentru extremism. Şi nu din perspectivă actuală, ci în contextul european de atunci. Nu ştiu cum am ieşi, probabil nu grozav; totuşi e bine să ştim. Aş scrie, mi-a spus ea, dar nu mai suport praful care se degajă din ziarele epocii. Ziare pe care alţii le evită, cu mai mult succes.

Românii simt nevoia de oameni providenţiali. Doctorul Arafat este unul dintre ei. Să te legi de el, când oricum eşti pe muchie, e o prostie de neînchipuit. Una – de calibrul vizitei lui Geoană la Vântu înainte de alegeri – după care nu te mai ridici. Reaminteşte gluma cu scorpionul care-l omoară pe cine-l trece râul, înecându- se şi el.

Mitingul opoziţiei, încercare de a se butăşi pe mişcarea de protest de la Universitate, a avut un moment preţios: am aflat de la Gheorghe Zamfir că noi, românii, care ne găsim pe aceste „meleaguri” de şapte mii de ani, noi l-am romanizat pe Traian. Ce-i drept, era „spaniol”.

Acolo, în piaţă, a apărut ceva necesar şi, sunt convins, ineficient: a le spune tuturor oamenilor politici actuali: aşa, nu vă mai suportăm! Altfel însă, presupunând că s-ar alege o concepţie din haosul acela, tot de un partid ar fi nevoie – şi nu-l văd. Cât despre revendicări: amestecate. Stilul actual de guvernare, chiar dacă nici vorbă nu-i de dictatură, nu se mai poate înghiţi. În schimb, dacă, în actualele condiţii, cineva le va da manifestanţilor ce cer, va fi prăpăd.
Îl citez pe Llosa referitor la o perioadă când, din cauza aceluiaşi fenomen, lucrurile s-au mişcat rău de tot în Peru: „…exista o indiferenţă, aproape o lehamite din partea sectoarelor populare faţă de forţele politice instaurate, fie că erau de stânga sau de dreapta, şi o tendinţă de a-şi pune toate speranţele în ceva diferit de establishement.” Tendinţa e păguboasă, poate avea urmări nefaste, dar, în anumite momente, cum e acum la noi, greu de evitat.
Viitorul dictator Fujimori, pornit de la 1% în sondaje, i-a cucerit pe peruani şi l-a învins pe Llosa cu lozincile „Eu nu sunt politician”, „Toţi politicienii au eşuat”, „A sosit vremea independenţilor”. Rezultatul: pe Fujimori îl găsesc în Larousse-ul de pe biroul meu; pe Llosa, nu.
Criza democraţiei e atunci când, având un sistem democratic, nu ai pe cine să alegi.

Deosebirea dintre a-l înjura pe Ceauşescu acasă şi a-l înjura pe Băsescu public este într-un fel neglijabilă scrie un profesor universitar. Cât trăieşti, înveţi să nu te mai mire nimic.

În perioadele de criză devine evident că soluţiile de salvare sunt de tip liberal, că populaţia le respinge şi, cu reflexul omului care se îneacă, îl trage pe salvator la fund. Atunci ar fi nevoie ca acesta să fie ireproşabil, cu totul dedicat cauzei, lăsând la o parte interese personale şi de grup. Din păcate, aşa nu pot fi decât idealiştii ineficienţi.
Încă o dată, românii nu sunt special de proşti. Exemplari, belgienii. N-au avut guvern timp de doi ani. Se înfundau încet. Acum, guvernul a luat primele măsuri. Rezultatul: grevă generală. Jos cu el!

Principalul defect al democraţiei: votul universal. Cum n-o să găseşti mai mulţi amatori de Beethoven decât de manele, nici mai mulţi oameni avizaţi decât cu mintea aburită n-o să găseşti. Norocul democraţiei este că politicienii nu se ţin de promisiuni. Fac ce cred ei că trebuie să facă, mai bine, mai rău. Al doilea defect: de la o vreme, se apropie următorul ciclu electoral. Atunci, politicienii încep să facă ce au promis. Adică, numai prostii.
Să nu se înţeleagă că-mi doresc alt sistem. Adevărul – cel mai bun dintre cele proaste – s-a stabilit de mult.

Am renăscut din cenuşă. Nu mai stau trântit pe canapea. Mai stau eu, dar de lene – asta-i altceva.

Totuşi. Nu te lua la trântă cu timpul care trece, că ai să pierzi. Fiind neumblat de multă vreme, m-am lăcomit să fac pe jos drumul până pe Victoriei, la 22, dusîntors. Spre casă, dădeam să ies de pe Michelet, în dreptul casei lui Mihai Şora, urmată de a exuviilor, spunându-mi ce am să mă mai laud acasă, cât sunt de voinic. Nu mai aveam chiar mult: Icoanei, grădină şi stradă, Donici, până la tramvai. De acolo, o bucată de Maria Rosetti, Franzelari, colţul spre Spătarului – şi am ajuns. Aşa a şi fost, abia mai respirând.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara