Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Însemnări de Livius Ciocarlie

N-aş putea să cred decât într-un Dumnezeu care plânge. Dacă nu, mai bine un principiu spiritual.

Când am o idee, o formulez cu grijă. O trec în computer. O recitesc. O şterg.

Experienţă referitoare la puterea de gândire în somn. Visam spre dimineaţă când, la trezire, îţi mai aminteşti câte ceva. Mi se dictau idei legate în nu ştiu ce fel de Cioran. Pe două, care mi s-au părut grozave, mi-am spus că ar fi bine să mă scol şi să le notez. Dimineaţa, mi-am reamintit-o pe una: „Il ne faut jamais penser.” În stilul lui Cioran, e drept, însă mai bine dormeam.

În toamna asta am fost de trei ori la concerte din festivalul Enescu. Papano, Barenboïm… De fiecare dată mi s-a părut că sunetul nu se organiza. Cum dracu?, mi-am zis. Barenboïm! Am înţeles până la urmă: urechea mea nu mai organizează sunetul decât când muzica porneşte de foarte aproape şi se aude foarte clar.

Anul s-a încheiat. Din toamnă, tot felul de cauze au făcut să intru într-o altă vârstă. Înainte, tot spuneam cât mă bucur că trăiesc. Acum, nu-i vorba că n-aş mai vrea. Simt că mi-e tot mai greu.
Frumoasa noastră scară de stejar e judecător. Destui ani am spus că ea e sănătatea. Urcând-o şi coborând-o de zeci de ori pe zi, mă menţineam în formă. Acuma urc pas, pauză, pas. Şi-mi amintesc că mi-am început sejurul bucureştean făcând un salt (de panteră!) de pe o treaptă a scării care urcă spre camera mea pe o treaptă a celei dinspre dormitor. Un salt atât de năvalnic, încât am stat trei zile în spital şi, după aceea, trei săptămâni cu un picior în ghips.
În pat nu mă mai instalez la prânz, ci imediat după micul dejun. Pe la zece, mă înviorez. După 12, sunt iar întins. De la o vreme, încep să mă doară oasele de atâta stat în pat. Nu ştiu ce să mai fac.
Din păcate, sunt singur în înţelepciunea de a înţelege că ce s-a întâmplat cu noi în toamna asta este ireversibil, ca o coastă pe care ai coborât-o şi nu mai poţi s-o urci. Am trecut într-o altă vârstă, să nu facem dintr-asta o dramă, să luăm lucrurile aşa cum sunt. Sigur, ar mai trebui şi să simplificăm, să nu lăsăm un haos vinovat în urma noastră, dar pentru operaţia asta nici eu nu sunt bun. Totuşi, mai bun decât T, care degeaba a tradus Comment j’ai vidé la maison de mes parents.

Când mă mai îmbie careva cu viaţă literară, mă simt tentat să-i spun: peste treipatru ani nu ştiu ce se va crede despre ce am scris, dar mie sigur n-o să-mi simtă nimeni lipsa; de ce n-am începe de pe acum?

Întrebat fiind, publicistic, cum aş întâmpina sfârşitul lumii, T îmi dă imediat varianta ei: „Mi-aş lua lumea în cap.”
Îmi pun eu însumi întrebarea: ce aş face dacă aş şti cât mai am de trăit? O lună, şase luni, un an... Mi-aş pune în ordine „afacerile”, aş încheia un manuscris, aş da ultime „dispoziţii”?… Cred că ştiu: n-aş face nimic.

Orhan Pamuk: „Nefericirea înseamnă să-ţi fie lehamite de tine şi de oraş.”

Cristian Popescu: „Eu de-asta scriu: ca să mă las de scris.” „Împroşc şi eu, acolo, foaia cu disperări. Şi sunt mai liniştit.” „Eei… ce ţi-e şi cu bătrâneţile astea… Mai uiţi, îţi mai aduci aminte…” „Că bună mai e şi lumea asta! Te-apucă un dor!…”

S-a făcut seară şi trebuie să mă duc la universitate. Încep să cobor scările clădirii sobre, cu mai multe etaje, cu pereţii albi, în care mă găsesc. Îmi dau seama curând că n-am să reuşesc să ies din ea.

Aseară, Adrian Papahagi la H.R.P. Îl observasem, demult, în Echinox. Tobă de carte, de pe atunci. Nu m-am mirat, avea de unde să i se tragă. După aceea, când se dusese la Paris, n-am mai auzit decât un cuvânt: fundamentalist. Mi-a părut rău pentru Marian. Acum: de-ar fi ăsta fundamentalismul, şi de-am avea mai mulţi!

Ce nu suntem în stare: să-l respectăm pe adversar. Nu merg până la a cere de la toată lumea ce mi s-a dat mie: să mă bucur de performanţele celor care îmi sunt superiori.

Mediocritatea nu e în exclusivă dependenţă de puterea minţii. Cunosc oameni mai inteligenţi decât mine care mi se par mai mediocri, şi oameni cu mai puţină minte, dar mai înzestraţi. Afară de asta, mediocritatea e fluctuantă. Rar oameni care să nu fie mediocri în anumite zone, ori perioade, ale vieţii lor.

Anna Ahmatova: „În acel moment, un zâmbet fugar păru că străbate ceea ce fusese cândva chipul ei.” Nu e nevoie de mai mult ca să înţelegi cum s-a trăit în comunism. Numai să vrei să înţelegi.

Sunt de acord că, oricare le-ar fi păcatele, despre oamenii mari se cuvine să ne exprimăm cu grijă. De aceea, n-aş spune că după vizita în lagărul de la Solovieţki Gorki a scris ca un prost. Aş spune doar atât: un ticălos. Că a intervenit cenzura? Cenzura modifica, nu scria de la un cap la altul. Şi, oricum, când te cheamă Gorki şi eşti pus într-o situaţie grav compromiţătoare, protestezi. La nevoie, te sinucizi. El, în continuare, n-a făcut decât să confirme ce scrisese atunci.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara