Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Însemnări de Livius Ciocarlie

În momentul ăsta, nu ştiu cum se face, poate pentru că e Crăciunul, oamenii stau pe acasă, nu te pun la treabă, fapt este: n-am nici o temă de făcut.

Este reconfortant să afli că ai trăsături comune cu oameni mari. De exemplu, cu Jung. Am fost şi eu „sincer, un idiot la matematică”, ca şi el.

Un critic îl învinuia de o „dezvoltare religioasă la nivelul grădiniţei”. Nu ştiu cum stăteau lucrurile cu Jung. Cu mine, când îl comentez pe Pascal…

Freud încearcă să se folosească de Jung, care încearcă să-l deprindă pe Freud cu ideea că nu e un simplu adept al lui. Amândoi, în zadar. Totul, în numele unei calde prietenii, care n-ar fi putut să reziste – dacă ar fi existat.

Jung, cam din topor, nestăpânind arta conversaţiei, îi vorbeşte cu insistenţă, la masă, despre nişte cadavre mumificate. După ce rabdă cât rabdă, Freud exclamă: „Ce tot ai dumneata cu cadavrele astea? N-ar fi mai bine dacă ai recunoaşte că ţi-ai dori să cad mort ?” Asta, în plină prietenie. Ce vor fi spus, unul despre celălalt, mai târziu ?

Fapt remarcabil şi, de aceea, rar: Jung şi-a dat seama că tipurile psihologice stabilite de el nu reprezintă adevăruri obiective, ci fac parte dintr-un metalimbaj de referinţă, la care te poţi raporta când studiezi un caz individual.

O senzaţie de inautenticitate cu pretenţii se degajă din biografia lui. În schimb, când scrie despre „cruda lipsă de sens a unei fericiri indescriptibile”, îţi dai seama de calitatea lui de scriitor.
Totuşi, dacă nu i-aş fi citit două cărţi interesante, judecând numai după cum îi rezumă biografa ideile, aş ezita între: un şarlatan cu geniul manipulării, sau: un paranoic foarte inteligent.

Cred că în timpul analizei Jung era o prezenţă liniştitoare şi atâta tot (nu-i puţin lucru, de fapt).Vorbea despre ce-i trecea prin minte, adică ce-l interesa, deloc despre suferinţa pacientului, pe care nu voia să-l înveţe, după propria lui mărturisire, decât să nu facă „prea mult caz”. Câte unul mai şi observa: „…nu era de fapt foarte atent la alţi oameni”. „Ştie el ce face” trebuie să fi fost în mintea celor mai mulţi. Căci, oricum, se aflau în preajma unui om atât de important! Afară de asta, tot era nevoie să-şi cheltuiască în vreun fel oarecare milioanele de dolari.

Cere ajutorul evreului Rosenbaum într-o chestiune de mare interes pentru el. Curând după aceea decide, împreună cu colegii din asociaţia de psihiatrie, că, vremurile fiind aspre, cu războiul în coastă, e bine să nu mai ţină pe lângă ei evrei. De aceea, când Rosenbaum vine să-l viziteze, îl întâmpină la poartă şi-i spune: „Chiar şi un animal rănit de moarte ştie când să plece singur ca să moară.” Ce poţi să ştii să spui? Un om puternic? Un ticălos?

De obicei, un roi de muşte grase se aşază pe cadavrul omului mare. Cu Jung nu s-a întâmplat aşa. L-au stors de sânge când încă mai trăia.

Dacă nu e encomiastică, adică de aruncat la coş, şi fără să fie agresivă biografia scoate la iveală ceea ce autobiograful trece sub tăcere, măcar şi din bun simţ. Rezultatul: cu egoismul lui hiperbolic, Jung m-a îmbolnăvit. Mi-a pierit orice chef.

Ioan Es. Pop: „îngrozit că fiul lui va muri,/ tatăl îl ucise–n prima zi.” Înţeleg perfect. Mă mir că oamenii au inconştienţa ca, născându- i, să-i condamne la moarte pe copii.
„atunci când îţi toci simţurile, vei scrie cartea rece. […] până atunci, însă, ai de tocit tot ce mai e de tocit.” La mine, treaba asta era pe trei sferturi făcută când am apărut.

„Îl iubeam pe acest om fiindcă nu ştia nici ce vrea, nici dacă vrea ceva.”

„şi Mircea strigă trezeşte-te, dar eu nu-l mai aud
trezeşte-te, zice, dar eu nu.
la ce m-aş trezi…”

„am închis totul şi m-am trântit pe pat cu gândul să nu mă mai scol vreodată şi nu m-aş fi sculat dacă a doua zi nu m-aş fi sculat”

„şi nu mai auzim şi nu mai vrem să ştim nimic.

” „şi tu eşti atât de obosit. atât de obosit. atât de obosit.”

Două feluri de oboseală. O stare de sfârşeală fără motiv determinat. După o oră, două de stat întins, cu ochii pe pereţi, trece. Şi oboseala după un lucru făcut. Tot mai derizoriu. Mă bărbieresc, mă spăl – şi am obosit.

Şi, totuşi, cât de mult mi se potriveşte să mă fac una cu solul pe care stau întins, să mă cufund în el! Decât că mi se întâmpla, cu Feri, la două mii de metri: Zănoaga, Pietrele, Podragu... Acum, aici, pe canapea.

Ies în oraş după multe săptămâni. Trec pe la Cărtureşti. Văd un titlu promiţător: Ghidul leneşului. Să-l iau, să nu-l iau ? Nu-l iau. Mă descurc eu şi singur, n-am nevoie de ghid!

Aşa se îmbâcsesc casele bătrânilor: nici praful nu-mi vine să-l mai şterg.

De vorbă cu T. Tu chiar nu ţi-ai dat seama cu cine te pricopseai? Mi-am dat eu seama, da’ cam târziu. Eu m-aş fi dumirit de la început. De când, de la început? Din facultate. Uite că nu m-am dumirit. Deşi, dacă mă gândesc, am văzut de pe atunci că nu ştiai să-ţi înveleşti caietele, că le dădeai fetelor să ţi le îmbrace. Caiete, ce caiete? Cum, ce caiete? În ce-ţi luai notiţe? În caiete, presupun. Da’ nu-mi amintesc.

Telefonează Marcel cu urări pentru Anul Nou. Glumim despre ateii care devin religioşi când se urcă în avion, discuţia deviază şi nu apuc să-i spun că nu e cazul meu, eu nefiind nici chiar ateu, nici chiar fricos. Se încheie convorbirea şi îmi amintesc o vorbă pe care i-am spus-o cândva lui Yves: „Când mă duc la medic, consider că am încheiat ce aveam de făcut. Restul e treaba lui.” Răspunsul: „În cazul ăsta, să nu vă mire dacă n-o să vă vindece.” Se aplică şi în problema lui Dumnezeu. Dacă aştepţi ca El să vină la tine, n-ai ce să aştepţi. Frază cu sens ambiguu premeditat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara