Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Însemnări de Livius Ciocarlie

Te prietenoasă cu meşterii care ne vin în casă. Rezultatul: lucru de mântuială (la domnul A., un mare generos, şi dornic să schimbe o vorbă, era prăpăd). Eu, teoretician, o învăţ: nu-i practic să te porţi bine cu românul. Te ia de prost.

Se ştie, un om cu grijă pentru starea lui de spirit şi pentru integritatea corporală evită să se mai ducă la stadion. În schimb, îşi poate aminti. În anii 1955-1960, Poli Timişoara avea o galerie renumită pentru un fapt straniu: îi aplauda pe adversari. Ar fi inspirat cine ar căuta în colecţia ziarului „Sportul popular” un editorial, scris poate de Ioan Chirilă, după finala Cupei din 1958. Poli se calificase şi a pierdut cu 7-0, dacă nu mă înşel. Galeria timişoreană a aplaudat tot timpul şi a cântat un slogan mişcător prin bănăţeneasca lui lipsă de eufonie, asigurându-şi favoriţii că-i iubea şi aşa, făcuţi zob.

Nu mă satur! Intru la un „sibian”. Un domn foarte prezentabil, la 60 de ani, tocmai plătea ce-şi cumpărase. Omul dă să iasă, pachetul rămâne pe tejghea. „Nu-i al dumneavoastră ?”, îi spun. Se întoarce, îl ia şi pleacă, fără un cuvânt.

Aflu că William James vorbea despre „though minded” (cu spirit tenace) şi „tender minded”. Sunt, prin urmare, dacă numai astea două există, un spirit delicat. Un mutaflete, cum ar veni.

Au şi mutafleţii îngerii lor. Există doi oameni, unul la Timişoara, celălalt aici, cu care am fost totdeauna în relaţii bune, nu apropiate. Acum, deşi binişor mai tineri, sunt ca nişte Moşi Crăciun. Din proprie iniţiativă, fac câte ceva pentru noi. Nu-i îndeamnă decât, probabil, mulţumirea pe care o simt. Ocazie să-mi dau seama că, la fel ca în a cere, sunt neîndemânatic în a primi.

Vorbim la dejun pe tema zilei. Tocmai mă pregătesc ca, trecând peste jurăminte şi înjurături, să fac un mare efort, la rugămintea unui amic. Ştiu bine cum am să fiu la capăt: pe jumătate mort. Ne întrebăm prin ce îl merită omul, prin ce nu. Bilanţ, cum ar zice franţuzul, mitigé. De ce o fac, e ştiut, n-are rost să mai spun. Altfel nu numai că nu pot: nici nu-mi stă bine. De câte ori încerc să fiu energic, e strident. Da’ tu, o întreb pe T, tu care nu eşti ca mine, de ce te laşi aşa de des manipulată, până şi de precupeţi? Pentru că îi cred de bună-credinţă. Auzind aşa şi cu gândul la prostia care l-a făcut celebru pe La Bruyère, cum că bunul-simţ ar fi cel mai răspândit, enunţ: buna-credinţă este cea mai rară la om. Cauza, simplă: ar fi în detrimentul lui.

Starea de civilizaţie se măsoară prin distanţa dintre câtă importanţă ne dăm nouă înşine şi câtă celorlalţi. Distanţa e inevitabilă, dacă nu eşti sfânt. Totul e să ajungi la civilizaţia sufletească, adică să nu-i dai omului numai zâmbet, politeţe, bună-creştere, ci să şi ţii seama de existenţa lui. Ce-i drept, nouă nici zâmbet, politeţe, bună-creştere nu ne-ar prea strica.

În Tristes tropiques, la care ajung prin medierea lui Gérard Genette (Apostille), Lévy Strauss scrie despre impurităţile civilizaţiei. Civilizaţie „al cărei farmec ţine în mod esenţial de reziduurile pe care le transportă în fluxul ei”. Sunt reziduurile vieţii. Civilizaţia este, într-un fel, un cimitir. Unul unde te odihneşti de frământările vieţii. Decât că viaţa n-a murit de tot. S-a potolit. Potolită, te poate fermeca. E ca cimitirul de la Lëtzebuerg; unde stau cu orele şi unde numai eu sunt viu întrucâtva.
E bine, dacă eşti slab de înger şi altfel nu poţi, să faci acel prea mult după care nu se mai poate nimic. Aşa sunt acum. Am făcut ce nu se poate şi am dat peste oboseala de sfârşit de lume, de unde şi speranţa, căreia-i zic certitudine, şi nu-i decât iluzie, că de acuma, cu corvezile, s-a terminat.

Aseară, Neagu Djuvara la televizor. Omul ăsta strică piaţa mai rău decât Mihai Şora. Cum naiba să mai clamez eu adevărul că mă simt bătrân şi frânt de oboseală, când el, la 95 de ani, nu avea stare, nu putea să se ţină locului pe scaun!

„Tremur lunar când merg să-mi fac analizele, mă uit la cardiogramele mele ca la nişte rune mistice…” Nu tremur când, anual, îmi fac analizele, mă uit la ele, şi la cardiograme, ca mâţa-n calendar. E un fel de a spune; nu mă uit.

T s-a internat pentru câteva zile. Nu pot să dorm, nu pot să citesc. Stau singur în casă, n-am nici un căpătâi. Mi-am pus în gând ca după prânz, pe care l-am dat pe gât direct din cratiţă, să termin de recitit volumul încheiat, dar stau trântit pe pat de unde o bine cunoscută lâncezeală nu-mi dă voie să mă ridic. Văd pe perete urmele a trei tablouri ale lui Roman, expuse acum la Mogoşoaia, unde n-am vlaga să mă duc. Încetul cu încetul, viaţa mea s-a instalat pe pat. Tot restul, afară de chemat la masă, mâncat, stat de vorbă, fumat, e în plus. De vorbit cu prieteni şi foşti prieteni, trec săptămâni şi luni. Până-i vedem, şi mai mult. Aşa că ne mai scoate din amorţeală câte un mers la spital. După patru etaje urcate, ca s-o văd pe T, care rabdă stoic mizeriile de acolo, îmi dau seama că problema mea s-a rezolvat. Soluţia era s-o trec din psihic în „trup”. Acuma nu mai contează că sunt slab de înger. Acuma, nu mai pot. Mi s-a stricat şi aparatul de auzit. Mă gândesc să-l las baltă. Aşa, sunt şi mai de nefolosit.

Mâncare fără sare la spital. „– Chiar aşa e regimul? – Nu e, dar administratoarea s-a săturat să tot cumpere din banii ei.”

Am întâlnit, pe cale livrescă, un ideal uman: cloşardul Stanoje Cebić care a murit la Belgrad în vârstă de 80 de ani. Se declarase bou, însă făcuse cerere pentru o cuşcă la grădina zoologică în calitatea lui de om, adăugând presupunerea de bun-simţ că prezenţa lui acolo ar fi crescut, cum se spune astăzi, numărul de vizitatori. N-a primit răspuns.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara