Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Însemnări de Livius Ciocarlie

Sunt la o petrecere cu mulţi. Cineva întreabă dacă începem – adică, ne punem pe mâncat şi băut – sau vedem mai întâi Nunta lui Wajda. Eu, ca decan de vârstă, şi fiindcă n-am apucat să-l văd, optez pentru film. Mai bucuroşi, mai nu prea, oamenii trec într- o sală de alături. Eu, însă, am atâtea de făcut, încât până la ora asta n-am apucat încă să-i urmez. Şi-a realizat visul, se spune. Fapt e că în vis n-am realizat niciodată ce mi-am propus.

Mă simt discriminat de inconştient. Visez că am în „normă” un curs de care am uitat. În alte vise, ţin cursul – şi e prăpăd. Da’ n-am visat odată că ţin unul bun!

Cel care se trezeşte din vis e ca un bolnav de Alzheimer pe jumătate lucid. Ştie ce trebuie să caute. E încă într-o ambianţă, simte că a fost printre oameni apropiaţi, pe unii i-a iubit. Cu un efort de concentrare, îi va regăsi. Degeaba. Încă puţin şi totul se şterge. Şi „viaţa” de după moarte, adică moartea însăşi, să înceapă aşa?

În general, nu-i bine să amesteci imaginaţie şi realitate. Să umbli cu piciorul pe unde ai umblat în „vis”. Poţi să fii cumplit de dezamăgit. Am avut totuşi noroc şi cu Viena, şi cu Norvegia, dada-ul meu, via Sigrid Undset, de copil. Mi-a plăcut, m-am simţit bine şi colo, şi colo, deşi nu pot spune că le-am „regăsit”. Nu semănau cu ce aveam eu în minte, dar era bine şi aşa. Rău mi s-a întâmplat cu Băile Herculane, al treilea loc privilegiat. Acolo, fiindcă m-am tot dus, din copilărie până târziu, multă vreme lucrurile au mers. Până când… Până când, după o pauză de câţiva ani, s-a găsit vărul meu, Ionică, plin de bune intenţii, să ne ducă cu maşina cândva, pe la sfârşitul anilor nouăzeci. Am cunoscut isprăvile perioadei de tranziţie. De atunci tot încerc, degeaba, să le uit.

Lucru curios e acela că un loc pe care-l am în minte, să zicem parcul Doja, la Timişoara, există şi în realitate şi că la ora asta cineva a ieşit să-şi plimbe câinele, o mamă insistă pe lângă copil să termine cu joaca, s-a făcut ora mesei, două femei aşezate pe o bancă fac, cum se zice prin partea locului, trocerai, un tânăr traversează ca să iasă în Mihai Viteazul, se aude un tramvai dinspre Lahovari, şi toate astea de parcă eu nici n-aş exista. Pot aşadar să merg cu închipuirea până la a crede că vor continua să existe şi după ce n-am să mai exist.

Cumpăr cartea-album a lui Liiceanu despre Cioran. Văd locurile, Coasta Boacii. Minuni! Aşa, aş fi putut şi eu…

În 1967, când îi apăruseră cinci cărţi la Paris, Cioran se considera un unzufrieden, un nenorocos. Fără prea mult nenoroc, în 1967 Cioran ar fi fost un nu de mult ieşit din închisoare – şi informator.

„…ceea ce se întoarce mereu împotrivă- mi este comportamentul meu frivol, atât în prezenţa prietenilor, cât şi a necunoscuţilor. De unde şi impresia de joc, de teatru neautentic […]. Oricum, există cu siguranţă o ruptură între ceea ce sunt cu adevărat şi ceea ce doar par a fi”, îi spunea Cioran lui Liiceanu. Printre necunoscuţi – cititorii lui. Întrucât nu e deloc inautentic în cărţi şi cum scriitorul scriitor este cel mai adevărat tocmai în cărţile lui – iar în ale lui Cioran găsim tot atât joc câtă gravitate – n-am cum să-l cred. Nu-l cred şi fiindcă ceea ce sunt cu adevărat nu spune despre nimeni nimic.

Cioran crede şi nu crede în ideile lui. („Il m’est impossible de savoir si je me prends ou non au sérieux.”) Le exagerează conştient. Îl interesează mai mult expresivitatea – printr-asta înţeleg expresia de sine – decât justeţea lor. De aceea, e impropriu să-l tratezi, cum se întâmplă la noi, ca pe un Învăţător.

Singurul adversar de temut al părerii mele despre umorul quasi permanent al lui Cioran este chipul lui devastat.

Reproşurile adresate de el – şi de alţii – filozofiei ca sistem îl justifică pe scriitor, însă a pretinde să extragi o idee generală dintr-o înclinaţie proprie este pueril.

Cioran şi-a iubit şi limba, şi locul copilă riei. Norocul lui a fost că le-a abandonat.

„Felul meu de a vedea lucrurile nu s-a schimbat totuşi fundamental; ceea ce neîndoielnic s-a schimbat este tonul. Rar se întâmplă ca fondul unei gândiri să se modifice în mod real; în schimb, se metamorfozează întorsătura frazei, faţada, ritmul.” Tonul, întorsătura frazei, „faţada”, ritmul îl fac pe scriitor. Dacă acestea se schimbă, scriitorul s-a schimbat. În cazul lui Cioran, fundamental.

„Nu poţi să scrii o carte precum Neajunsul de a te fi născut şi apoi să încasezi un premiu literar.” E adevărat, dar ar fi şi retoric – cum sunt multe dintre declaraţiile noastre, de care ne ţinem până ce sunt puse la încercare – dacă nu s-ar fi confirmat. Să refuzi un premiu când vrei să te impui în cultura franceză, să refuzi bani când abia îţi găseşti mijloacele de trai! E şi tărie de caracter, e şi inteligenţă. Devenit vedetă mediatică, un soi de Bernard Henri Lévy, Cioran n-ar fi putut să scrie cum a scris. Nu poate oricine să fie, ca un Philippe Sollers, şi pe toate ecranele, şi maoist, şi plin de bani. Şi genial, ca Houellebecq.
Nu se poate merge până la a-l propune oamenilor noştri de cultură pe Cioran, nepăsătorul la averi, ca model. Ca reper, poate n-ar strica.

„Bătrâneţea e o umilinţă de fiecare clipă. Mi-am pierdut orice plăcere de a ieşi în lume, de a scrie, de-a face pe nebunul.” Nu şi nu! Lasă că nu mi-a făcut niciodată plăcere să ies în lume şi că nu mi-a pierit plăcerea de-a face pe nebunul, dar bătrâneţea este oricum perioada cea mai bună şi, cum ziceam, cea mai intensă. Este ca un dejun pe iarbă pe marginea unei prăpăstii în care ştii că ai să cazi, nu şi când.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara