Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Însemnări de Livius Ciocarlie

Cărţile au suflet? Nu numai cărţile, orice obiect. Iată: îmi cade de pe masă capacul de la stilou. Îl aud cum se loveşte de podea. Mă aplec să-l ridic – dar nu-i. Mă uit mai atent, nu-i! Îmi dau seama că trebuie să-l caut. Mă ridic cu grijă, să nu-l calc, dau la o parte scaunul, mă pun în genunchi şi cercetez. Nu-i. Aprind toate luminile, şi lustra, şi lampa de birou. Acelaşi rezultat. Extind aria. Degeaba, s-a ascuns. Las’ că te prind eu!, zic. Mă prefac că nu-l mai caut. Pun scaunul la loc, iau stiloul (fără capac) în mână, ca şi cum aş vrea să scriu, întorc uşurel capul şi, bineînţeles, văd capacul cum răsare de sub comoda cu televizorul. Cât de jucăuş trebuie să fie, ca să se ducă până acolo! Am pierdut timp, dar tot răul spre bine: sub dulap am descoperit o gumă şi un creion. De când s-or fi jucat de-a v-aţi ascunselea şi eu n-am observat!
Nu sunt sortabil, vorba lui Cioran. Mă duc într-un loc unde văd o fată drăguţă, poetă excelentă, cu care am vorbit cândva . Vine spre mine, îmi spune vorbe pe care le ghicesc amabile dar, bineînţeles, nu le aud. Poate pentru că nu pot să răspund, sau cine ştie ce i-o fi trecut prin cap inconştientului, fapt e că, nici una, nici două, de parcă n-aş fi întâlnit-o niciodată – mă prezint. (Ulterior, cerându-mi scuze, îmi dau seama că a înţeles. L-a recunoscut pe cel din cărţi, aşa cum se „alintă” el.) Nu bagă în seamă şi, tot ca să fie amabilă, mi-l aduce pe un franţuz căruia nu ştiu ce să-i spun. Totuşi, îl întreb ce-l întreb, aşa, ca să fie. De rândul ăsta nu înţelege el dar, cunoscând dinainte întrebarea (pe care nu i-o pusesem), răspunde: „Nu, am mai fost o dată.” În România, cum ar veni. Nu mai sunt sortabil? N-am fost nicicând.
Într-un loc cam gălăgios stau de vorbă cu un cunoscut. Adică el vorbeşte şi eu nu aud. Vreau să zic, deloc. Nici, cât de cât, despre ce e vorba nu reuşesc să disting. Ceea ce nu înseamnă cu nu particip la discuţie. Dau din cap, îl clatin, zâmbesc, mă încrunt, am aerul de a spune ceva cum ar fi „ca să vezi!”, „aşa mi se pare şi mie”, „ăştia-s oamenii, ce să le faci!”. Altele de acest fel. Iar el pare mulţumit. Cred chiar că şi-a făcut o părere bună despre mintea mea.
Creierul nostru, aflu, foloseşte numai cincisprezece la sută din potenţial. Cred că eu am o rezervă mai mare decât alţii. Da’ şi când mi-oi da drumul, de dimineaţa de la cinci!
Mă duc cu Corina la Institutul Cultural. Afară, în întuneric, dau să-mi pun aparatul şi reuşesc să smulg mecanismul, care cade pe jos. Minuscul. Slabă speranţă să-l găsesc. Fără el, vorba soldaţilor sovietici, când se strica ceasul furat: kaputt maşinist! Ce mia rămas pot să arunc. Cincizeci de milioane duse pe gârlă şi sunt infirm. Parcă o aud pe T: „Bună treabă, soţul meu!” Deci, caut. Caut şi renunţ. Corina, nu. Dă-l încolo, îi spun. Ea, nu. Şi-l dibuie într-o baltă. Iar sunt valid.
Nu mi se întâmplă numai mie. Nu rezist să nu povestesc. Telefon de la Mircea Martin: „– Felicitări! – Mulţumesc, da’ pentru ce? – Pentru premiu. – Ce drac de premiu? – Premiul special. – De unde? – De la Uniune. – De unde ai scos-o, am vrut să întreb. – De la Cornel. Te-a văzut el. – Atunci e ca la radio Erevan. Nu mi s-a dat, ci mi s-a luat, că mi-a cerut starostele să-l iau şi să-l înmânez.” M-a văzut pe podium şi şi-a zis ăsta ia un premiu. Tipic, Cornel! Care, el, l-ar fi meritat.
Avalanşă de veşti rele, unele dureroase, în ultimul timp.
Poţi să ieşi din euforie măcar şi printr-o veste rea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara