Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
însemnări de Livius Ciocarlie

Îneacă într-un sos de vorbe deciziile – „…a fi inutil până la religiozitate; a trasforma existenţa într-un pretext al nimicniciei personale” – de la care nu s-a abătut. Ar fi şi acestea numai vorbe dacă nu le-ar scrie când e lipsit realmente de mijloace şi de perspective, neştiind că nu mai are decât să scape de aşa o carte până la a începe să devină Cioran.

„Puterea de a suferi îşi atinge limita în efortul de a nu te omorî.” Îl şi aud, dimineaţa, la micul dejun: „Nu! Nu cedez! Nici astăzi nu mă omor!” E incontestabil: îşi au şi intelectualii eroii lor.

„Fi-voi până la urmă artistul frunzăririi, împlini-voi prin chin săltăreţ definiţia existării ? Ori mă voi abate de la suprafaţa totului şi mă voi pierde ?” Dacă rabzi stilul, merită să iei în serios aceste întrebă ri – şi să nu răspunzi.

„A avea sau nu sentimentul neantului, iată ce împarte pe oameni în două categorii – ce zic ? – în două specii.” Ca pe vremea când erai repartizat la locul de muncă dar, având ceva pile, obţineai transferul, l-am obţinut şi eu. Mă simt mai împlinit, mai egal cu mine în incapacitatea de a mai avea „acces la vid”. Mi-am făcut un cadou salutar admiţând că sunt superficial şi renunţând la pretenţii. „În bine, trăiesc cei care vor puţin…”

„Între tihnă şi trudă suntem siliţi a alege.” Nici să trudesc ca să aleg n-am fost nevoit. În materie de tihnă, sunt un ales.

A murit Ştefan Radof. Îl întâlniserăm acum trei zile la conferinţa lui Sara de la Naţional. Ne-a spus o vorbă care acum capătă alt înţeles: „Ce faceţi, mă ajungeţi din urmă? Că eu m-am oprit!”

Astenia de primăvară nu-i numai o vorbă. Îţi desprinde ochii de pe carte, pe care privirea joacă, şi îi fixează pe pereţi.

Despre poeţi nu îndrăznesc să scriu nici de rău, nici măcar de bine, dar am încredere în ei şi cred ce scrie Olga Neagu:
cad poeţii în lume tot mai singuri şi trişti
şi unde cad înfloreşte un pustiu
şi unde nu – n-are rost să exişti.

Tot spun că-mi ajunge o pagină ca să-l situez pe prozator la nivelul lui. Era cât pe ce să mi se înfunde cu Maruca. Amintirile ei încep cu pagini insuportabil de lirice. Am fost gata să le las din mână. Am cedat la îndemnul lui T – şi bine am făcut.

Puternică persoană! Povesteşte cum, abia deprinsă cu voluptatea, la nici două luni de la nuntă, într-un hotel din Atena, în timp ce soţul ei zace bolnav de febră tifoidă într-o cameră alăturată, lasă deschisă uşa apartamentului în speranţa că va intra peste ea un sirian pe care îl tot vede trecând pe coridor. E un lucru îngrozitor, dar ţinând de adevărul vieţii, adevăr din cauza căruia bărbaţii cu aptitudini pentru gelozie n-ar trebui să se însoare. Dar nici n-am întâlnit până acum vreun autobiograf bărbat la fel de curajos. Păcat că-i atât de îndrăgostită de ea!

Maruca şi regina, Maruca şi Enescu, Maruca şi Nae Ionescu. Suspectam o legendă. Deloc. Personalitate puternică, repet, minte bine strunjită. Păcat că sunt prea lungi ca să le citez fragmentele despre ce înseamnă dragostea, ori condiţia soţiei alături de un mare artist. Iar paginile despre compasiunea pentru diavol şi demonismul, de care nu se lasă totuşi copleşită („…avertisment sau mistificare?”), al celui periculos ca drogul pentru studenţi (deci, ea ştia de pe atunci ce admiratorii actuali ai „diavolului” încă n-au aflat) sunt dintre puţinele citite până acum în legătură cu Nae Ionescu care chiar m-au interesat.

Sine ira et studio, în absenţa oricărui spirit de revanşă, ba chiar cu iubire, scrie cuvinte necruţătoare despre fiica ei. Nu se cruţă nici pe ea (rar, e adevărat). La înmormântarea primului soţ: „…până şi durerea mea avea ceva exterior, teatral – chiar grija pentru ţinută…”

Parcă drogată la graniţă, „prinţesa” scrie despre Uniunea Sovietică şi despre Stalin uriaşe prostii. Mai apucă, după câţiva ani, să scrie şi pe dos.

Punându-mi-se diverse întrebări într-o emisiune, mi-am dat seama că există ironie care nu poate fi sesizată decât de autor.

Există întâmplări fără relief şi fără o importanţă anume, dar care se succed, se leagă şi îţi insinuează, deşi nu înţelegi de ce, sentimentul că nimic nu are rost. Nimic şi, cu deosebire, ce mai încerci tu să faci.

E aspru contactul cu destrăbălarea şi promiscuitatea când sunt pline de viaţă, inteligenţă, talent. Te silesc să- ţi măsori uscăciunea şi conformismul mic-burghez.

Aflu de la Manta: mâine, în Vinerea Mare, ziua cea mai potrivită pentru viaţa pe care a dus-o, se deschide la Philadelphia o expoziţie Roman Cotoşman. Au trecut de la moartea lui şase ani.

Ceva ce mi-a încălzit inima şi m-a înfuriat. Simona exuviilor mi-a spus că a dat din întâmplare peste cartea lui Mihai (Bogdan) şi i-a plăcut foarte mult. Cartea asta – Mai nimicul nostru – eu l-am determinat s-o publice, dar după aceea, inabil, n-am ştiut să-i fac publicitate. Mai nimeni n-a citit-o. Iar acum e prea târziu ca să-i pot spune că, iată, unui scriitor – şi cititor – de primă categorie i-a plăcut.

Marile spirite se întâlnesc. Pessoa scrie „eu îmi sunt”, iar bănăţeanul îi face ecou: „eu mi-s”. Se şi despart. Dacă Pessoa vrea să ştie cine este el, bănăţeanul răspunde „Cine mi-s io!” Adică, ştie cu certitudine: nimeni nu-i ca el.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara