Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
însemnări de Livius Ciocarlie

„…mulţumesc, bine, îmi răspunde de la capătul firului moartea”, aşa scrie, într-un vers, Octavian Doclin.

„Şi mor treptat, şi iarăşi nu mai mor…”. Gheorghe Pruncuţ.

Cădem de acord: tot timpul aşteptăm să treacă timpul. Găsim noi câte un pretext!

Primesc de la Jean Pop reeditarea Teritoriilor lui Mircea Zaciu, completată cu fragmente de jurnal, din aceeaşi epocă, inedite. Mă duc direct la acestea. Judecăţile critice rezistă, n-au îmbătrânit. Găsesc şi fraze care-mi „sună”: „Cred mai degrabă că omul era un naiv şi un timid, care nu îndrăznea să contrarieze (…). A brusca şi a rosti sentinţe critice severe i se părea şi riscant şi contrazicea o anume delicateţe sufletească.” Mă recunosc, deşi aici e vorba de o casă mare: Mallarmé. Înţeleg şi restul: „Singure aprecierile despre Rimbaud au un accent intelectual real.” Dacă nici despre Rimbaud n-ar fi spus ce gândea, ar fi fost un pauvre type. În rest, şi eu l-aş fi lăudat în gura mare pe François Coppée.

Pentru Julien Green, scriem jurnal ca să oprim timpul. Zaciu crede altceva: avem nevoie de un confident şi de o armură împotriva lumii. Nu caut o cauză unică. Eu, scriu ca să scriu, şi din histrionism. E drept, nici n-aş zice, de ani buni, că „ţin” jurnal.

În Teritorii, Mircea Zaciu scrie o excelentă pagină de proză, după care notează: „(Toate astea n-au fost tocmai aşa, dar puteau să şi fie…)”. E în perfectă regulă. Poţi, într-o carte autobiografică, să povesteşti oricum o întâmplare dacă recunoşti că ai modificat realitatea. Dar să scrii „de la faţa locului” despre revolta studenţilor parizieni din 1968 fără să menţionezi că nu erai la Paris în zilele acelea este, cum să zic…

Închei jurnalul adiacent Teritoriilor cu destule rezerve faţă de omul la care am ţinut mult, dar şi tulburat de tristeţea lui datorată unei incurabile susceptibilităţi: „Oamenii nu mă iubesc, prietenii m-au lăsat unul câte unul, furişându-se tiptil ca din camera unui om bolnav de moarte, unde ţi-e peste putinţă să râmâi.” În ultimii lui ani, am fost nedelicat din prietenie. Încetase să-mi scrie, iar eu insistam, dornic să-l scot, cât s-ar fi putut, din depresie. Cine ştie ce motive va fi avut, ce-mi va fi reproşat! 

Există oameni cu foarte mari calităţi, pe care i-am admirat mult, la unii am ţinut, şi care m-au dezamăgit, unii foarte rău. Nu prin ce mi-ar fi făcut mie, pentru că, la felul meu de viaţă, nu prea ai ce să-mi faci, ci prin ce şi-au făcut lor şi imaginii mele despre ei. Pe de altă parte, la modul meu aton, am şi eu mari calităţi şi sunt în viaţa mea momente şi fapte detestabile pe care nu le pot răscumpăra. Ce concluzie să trag? Nu găsesc decât o vorbă a lui Marin Preda: „Domnule, nu ştiu…”

Oricâtă bună-credinţă ar avea autorul, în memoriile nimănui n-ai să găseşti lucrurile aşa cum au fost. Le vei găsi cum îi apar când scrie, totdeauna cu un punct de vedere asupra lor. De aceea, e naiv să scrii o biografie conducându-te după mărturiile despre tinereţea ori copilăria proprii depuse de un matur, uneori chiar bătrân! Aproape totul e antedatat. E drept că în felul ăsta primeşti în filigran şi sensul vieţii, că fără sens nu se poate, al omului în cauză, sens pe care tu, biograful, nu mai ai decât să-l îngroşi puţin.

Între fireasca preocupare de sine şi sentimentul că unii oameni îşi dau prea multă importanţă mi-e destul de greu să disting.

Se cere ca într-o farmacie să existe o persoană cu facultatea de specialitate. Pe lângă ea, una sau două cu şcoală de asistent. M., farmacistă, o întreabă pe cea cu care lucrează, fostă femeie de serviciu, unde şi-a făcut şcoala. „Nu ştiu, doamnă, că eu am trimis dosarul şi am plătit taxele. Undeva pe lângă Romană, cred.”

Că medicii primesc bani de la pacienţi e firesc. Cu salariul lor n-ar trăi decent, în apus ar câştiga mult mai mult... Nici nu pot avea mai multe „joburi”. Când cer, e altceva. Mariei, femeia care a îngrijit-o pe mama B, cu pensie de 500, i-au cerut, pentru o operaţie de fiere, medicul 800, anestezistul 300. Medicul a mai lăsat din sumă, ca un precupeţ. În siajul lor, femeile de serviciu, nu destul plătite, că nu mai rămăsese, n-au şters timp de trei zile voma de pe podea.

Îl revăd, „pe sticlă”, pe agentul nostru imobiliar. Atunci, subţire, harnic, politicos, chiar amabil, gata să-ţi împrumute bani. Acum, cu ceafa dublă, dând peste margini de gras, purtat prin tribunale, vehement.

Ieri, în sala de pe Lipscani, spectacol şcolar pe franţuzeşte cu trupa lui Florin Didilescu, fostul nostru student. Mişcare multă, bine coordonată, inteligenţă, bun gust. Îmi dă o carte în care, la aniversarea a 20 de ani, foşti membri ai echipei, din ţară şi de peste tot din lume, spun ce a însemnat experienţa asta pentru ei. Păcat că din liceele bucureştene cu limbă de predare franceza, şi din câţi profesori or mai fi, abia treizeci, mult patruzeci de spectatori. Omul sfinţeşte locul şi oamenii strică tot.

Pe Popa Petre, printre case interbelice, ori mai vechi, a apărut un falnic bloc de sticlă. Pentru o căsuţă, un prieten se chinuie de trei ani să obţină aprobări.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara