Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Însemnări de Livius Ciocarlie

Pierd vremea, mă ţin de nimicuri şi, brusc, îmi vine în cap câte un fragment. Nu ştiu la ce-i bun, cine are nevoie de el – dar e distractiv. 

Se ia, în cantitate variabilă, de preferinţă cu nemiluita, libertate faţă de sine, de ceilalţi, de viaţă şi de moarte, de scris şi se amestecă bine, la foc mărunt, cu îngrijorare de sine, de ceilalţi, de viaţă şi de moarte, de scris. Se serveşte călduţ.

Nu ştiu să mă situez, am însă impresii de lectură. Minte vioaie, frază alertă, nu prea densă, ce scriu e destul de inteligent, am destul umor. Nu sunt profund. Când fac comentarii de lectură sunt pregnant, dar pot să devin anost. Când iau atitudine, uneori o nimeresc. Alteori, aş fi făcut mai bine să mă abţin. Originalitatea mea: spun cu dezinvoltură cum mă văd. Nu cum sunt, de asta nu pot fi sigur. Cu criticii binevoitori am un diferend, şi poate toţi avem dreptate, toţi greşim. Ei spun că mă alint. Nu mă alint. Ei spun că am şi calităţi. Poate că am, deşi nu văd altele decât astea de mai sus.
Cu criticii care nu-mi sunt binevoitori am alt contencios: de ce nu-mi sunt binevoitori? Păi, nu ?

Articol despre carte căruia i se potriveşte vorba franţuzească rabattre le caquet. A turti fesul, cum ar veni.

Traian Dorgoşan:
…şi reîntors la jocul de-a Parcă-Nici-N-Am Fost
mă văd în vis, copil grozav de prost.…
Cu banii primiţi pe nespusa comoară
mi-am cumpărat un ocean de indiferenţă amară…
şi de-aş putea, pe mine, să mă iert!

Citesc jurnalul lui Gheorghe Mocuţa înso- ţindu-şi fiul bolnav la Paris. Apărut la Tracus Arte. Nu e literatură, e viaţa în toată sălbăticia ei. Te face să roşeşti.

Ajungând în cartea lui Matei despre M la jurnalul inclus, unde reia totul cronologic, îmi spuneam, absurd, însă conform logicii lecturii literare, care face să te identifici cu prezentul relatat, îmi spuneam, deci: poate de rândul ăsta băiatul nu va muri. Aici, la Mocuţa, aştept să spună că băiatul s-a făcut bine. Ţin pumnii să se întâmple aşa.

Altceva se întâmplă. Apar la tată semnele bolii proprii, de care se crezuse vindecat. Mie, îmi telefonează o doamnă de la radio. Să ne întâlnim, să stăm de vorbă. Despre cartea mea. Ce pot să fac, decât să-mi fie ruşine de succesul meu, cât o fi el de mic.

Cu ce nu se obişnuieşte omul! Mocuţa scrie că a început şi el chimioterapia, apoi urmează pagini despre răscoala, cu incendieri de maşini, de la periferia Parisului, altele despre scriitorii români veniţi în acţiunea „Les belles étrangères” şi după aceea, parcă în treacăt, aflăm că cineva nu l-a recunoscut pentru că, el, nu mai avea păr.

Cartea ar trebui s-o citească oricine vrea să nu se mai frământe pentru fleacuri. Nu se va citi mult. Omului nu-i place suferinţa când ştie că nu e fictivă. Aşa s-a întâmplat cu documentarul despre viaţa crâncenă a lui Roman. Mi s-a spus: nu se poate suporta.

Incomparabila bogăţie a nefericirii… La un an după ce, tată şi fiu, se întorc acasă restabiliţi, Mocuţa scrie în încheiere: „Senzaţia că atunci trăiam, iar acum supravieţuiesc…”

Cine-i ca mine!? Am program, şi ce program!, azi, mâine, adică sâmbătă, duminică, apoi luni, marţi şi miercuri. Joi, deocamdată, nu. Oricum, nu mă plictisesc. Mi s-a alocat un mobil. De abia aştept să apuc un moment când să mă duc în parcul Ioanid, să-i telefonez lui T. Altcuiva, cui ? E şi o parte nu chiar bună: că am să-l pierd n-ar fi grav – ce-am avut şi ce-am pierdut! –, dar am să pierd şi ochelarii, că fără ei nu văd pe ce să apăs. Însă nu e iminent. Până învăţ cum să umblu cu aparatul, mai trece timp. Vorba e: încetul cu încetul, intru în rândul lumii. Computer – din ăla cât un cufăr – am. Acum, şi mobil. Cine mă credea expirat…
(De atunci, a şi trecut timp. Ziceam că n-o să învăţ cum se foloseşte aparatul cadorisit. Mă denigram. Altceva s-a întâmplat: nu s-a mai făcut vorbire, în casă, despre existenţa lui.)

Aş ruga-o pe nevasta lui Esterházy să-i împrumute frazele astea lui T: „Mare clovn mai e. Oare ţine de meserie sau e ghinionul meu?”

Am fost într-un loc unde am întâlnit congeneri pe care nu-i văzusem de doi, trei ani. Mi s-a părut că sunt în Le temps retrouvé şi văd, în diferite variante, sosiile baronului de Charlus.

Avantajele vârstei. Pe vremuri, la o extracţie aveai senzaţia că măseaua nu va ieşi decât odată cu capul. Acum, în treizeci de secunde s-au dus două, de parcă n-ar fi fost.
Despre dinţii ăştia s-ar putea spune, pe bun drept: les absents ont toujours tort.

Şi alţii îmbătrânesc… Aseară, un episod din seria „Maigret”, cu Jean Gabin. Exterior, convenţional, neconvingător... Chiar invers faţă de cum îl ştiam.

Cume firesc (sau nu-i ?), vorbim des despre moarte. O problemă rămâne nerezolvată: nu ştiu cum aş face ca, murind, să dispar neîntârziat.

Sara îmi vorbeşte despre un prieten intrat în comă. Revenindu-şi, a povestit ce spun şi alţii: se găsea într-o lumină mare şi era fericit. Pe măsură ce-şi revenea, lumina scădea, iar el simţea ca un regret. După aceea, la puţine zile, a murit.
Fericit într-o lumină mare nu mă văd. Fotofob.

A murit Ştefan Munteanu. Întâi Moş Poveste, după aceea Maestrul, acum Profesorul. Ei au fost ce avea facultatea noastră mai bun. Au făcut legătura cu o altă vreme, un alt tip de cărturar. În ultimii ani n-a mai coborât de la etajul patru, în casa lor fără lift. E un an şi jumătate de când n-am mai fost noi acolo. Era acelaşi, cu vocea puţin slăbită. La fel de clar în formulări, de pătimaş în idiosincrasii. De primitor. Iar doamna, la vârsta ei înaintată, tot o regină, cum spune T.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara